„Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi şi nouă toate...”

Festivalul Muzicii Româneşti

Am intitulat prezentul articol folosind primele versuri din „Glossa” lui Mihai Eminescu, nu doar pentru că au fost implicate în conţinutul unei comunicări, ci şi din cauza concordanţei cu tematica generală propusă pentru Simpozionul de muzicologie: „Identitate şi contextualitate stilistică în creaţia contemporană românească”. De ce identitate? Pentru că orice compozitor vrea ca în lucrările sale să fie el însuşi, adică original şi personal. De ce contextualitate? Întrucât nimeni nu poate deveni compozitor fără să asimileze tradiţia înaintaşilor săi, cultura naţională a ţării de origine, precum şi pe cea universală, fără de care creaţiile personale nu ar avea nici o valoare.
Simpozionul a reunit muzicologi din toată ţara (Bucureşti, Cluj, Iaşi), precum şi de peste graniţă, de la Chişinău. Discursul de debut a fost ţinut de rectorul Universităţii ieşene, prof. univ. dr. Viorel Munteanu, care ne-a informat în legătură cu efortul depus ca toţi cei programaţi în cadrul acestui eveniment să ajungă la Iaşi pentru a-şi susţine personal lucrările. Cu toate acestea, din cei 13 participanţi, doar 10 muzicologi au fost prezenţi în Sala Sympozion, alături de studenţii claselor de muzicologie din Iaşi.
Un alt motiv pentru care am început cu versurile lui Eminescu este reprezentat de faptul că muzicologii, deşi trecuţi de 40 de ani, nu s-au dovedit a fi de modă veche, ci dimpotrivă, au abordat teme de actualitate, punând în discuţie probleme ce privesc creaţia muzicală contemporană.
Astfel, primul participant, Ştefan Angi din Cluj-Napoca şi-a ales ca temă „Conotaţii româneşti ş europene ale ethosului moldovenesc în artă. Paradigma Glossă”. Lucrarea aceasta mi s-a părut deosebit de interesantă, minuţios elaborată şi bine structurată. Ştefan Angi a dovedit o deschidere culturală deosebită, sensibilitate şi spiritualitate, rafinament şi erudiţie, având o expunere cu caracter literar.
Au urmat Pavel Puşcaş, Dan Voiculescu, Valentin Timaru, care au vorbit despre muzica din Ardeal, precum şi despre conotaţiile ethosului transilvănean. Câteva observaţii trebuie făcute: „Paralela stilistică între Sigismund Toduţă şi George Enescu” prezentată de Dan Voiculescu (Bucureşti) nu a fost prea echilibrată, deoarece balanţa informaţiilor oferite a înclinat înspre al doilea compozitor, Enescu fiind amintit doar ca mentor al lui Toduţă. Valentin Timaru (Cluj), schimbându-şi conţinutul lucrării anunţate, „Eleganţa discursivităţilor sonore grefate pe logica de ostinato” din creaţia lui Toduţă, ne-a prezentat o serie de reflecţii proprii asupra personalităţii compozitorului clujean, prilejuite de apropierea aniversării a 100 de ani de la naşterea sa. Din păcate, a alunecat pe o pantă biografică plină de amintiri şi detalii redundante, multe din ele ireverenţioase la adresa maestrului.
Programat în debutul simpozionului, Gheorghe Firca, din Bucureşti, a optat pentru un discurs liber, lipsit de constrângerile impuse de un text scris, lucru ce fost posibil din cauza temei alese: „Postmodernism fără inovaţie?”. Deşi am auzit idei interesante referitoare la această problemă, discursul său a fost destul de lung şi nestructurat, motiv pentru care şi întrebarea pusă în discuţie a rămas fără răspuns precis. Sensul interogativ al subiectului discutat ar fi fost binevenit ca introducere în tematica simpozionului.
Tot din Bucureşti a fost şi Laura Manolache, a cărei lucrare, destinată analizei limbajului din creaţia lui Tiberiu Olah, nu a fost convingătoare pentru public, din cauza lipsei exemplificărilor vizuale şi sonore.
Iaşul a fost reprezentat de trei muzicologi de seamă ai Universităţii noastre: Gheorghe Duţică, cu lucrarea „‹‹Criza›› reîntemeierii. Strategii anarhetipale în creaţii muzicale contemporane”; Laura Vasiliu, cu „Drama muzicală post-enesciană. Opera ‹‹Hamlet›› de Pascal Bentoiu”, şi Carmen Chelaru, care a prezentat „Ipostaze ale spaţiului sonor în creaţia muzicală postbelică: ‹‹Scene nocturne›› de Anatol Vieru, ‹‹Arcade›› de Aurel Stroe, ‹‹Columna infinită›› de Tiberiu Olah”, folosindu-se de o paralelă între cele trei creaţii ale compozitorilor menţionaţi.
Cele trei lucrări mi-au făcut o impresie bună, fiind riguros structurate şi prezentate într-un limbaj ce exprima precis ideile conţinutului. Păcat că, dintre toţi participanţii, cei trei muzicologi ieşeni au fost singurii conştienţi de presiunea timpului, motiv pentru care şi-au prezentat lucrările într-un ritm alert, poate prea alert pentru densitatea informaţiilor.
Ultima lucrare, prezentată de Victoria Melnic din Chişinău, a vizat „Dualismul conceptual în Suita pentru oboi şi pian de Vasile Zagorschi”. Deşi bine organizată, lucrarea a fost fadă, rece, exclusiv analitică.
în sensul că nu a lăsat să se întrevadă nici o umbră de subiectivitate.
Din păcate, timpul restrâns destinat simpozionului (o jumătate de zi) nu a permis realizarea unor comentarii, discuţii pe marginea lucrărilor şi nici formularea unor concluzii. Cu toate acestea, întâlnirea dintre cele patru universităţi de muzică a avut şi părţi pozitive, anume constatarea unei realităţi puţin neaşteptate: deşi toţi participanţii s-au format şi activează în ţară, punctele de vedere diferă destul de mult de la o zonă la alta, precum şi de la o generaţie la alta, de unde şi deosebirile între mijloacele de exprimare folosite, dar mai ales dintre mentalităţi. Asemenea manifestări sunt deci oricând binevenite, căci permit schimbul de experienţă între universităţile din ţară.

Mihaela Balan