În ziua când l-am văzut prima dată, nici măcar nu mi-am dat seama că omul acela mic de statură, îmbrăcat atât de simplu, ce nu părea să aibă cu mult peste 60 de ani, era de fapt compozitorul şi dirijorul despre care auzisem atât de multe, în jurul căruia fusese ţesută o adevărată legendă. La cei 18 ani mei, proaspăt împliniţi in anul 2006, aveam ocazia să cunosc un om deosebit, un artist al lumii... Sabin Păuţa. Privirea-i blândă, dar pătrunzăţoare, m-a acaparat de la primul contact vizual cu domnia sa. Eu eram un ascultător din cei aproape 30 aflaţi atunci în sala de conferinţe, cu mintea avidă de cunoaştere, cu sufletul deschis către ceea ce avea să ne împărtăşească omul acela modest, dar plin de bogăţii spirituale şi experienţe de viaţă, utile deopotrivă celor tineri şi celor maturi.
Palmaresul său este impresionant, evoluţia sa – remarcabilă. S-a remarcat de la bun început în toate cele trei ipostaze de muzician (compozitor, dirijor şi interpret, în paralel cu activititatea profesorală), înregistrând succese răsunătoare într-un timp scurt, mai întâi în ţară, apoi peste hotare. Născut în satul Câlnic, în apropierea oraşului Reşiţa, Sabin Păuţa provine dintr-o familie de oameni săraci, modeşti, fără posibilităţi financiare şi tocmai de aceea, lipsiţi de curajul de a merge pe căi nesigure, atraşi de fantasmele iluzorii ale unei posibile cariere în domeniul artistic. Părinţii i-au impus doar două opţiuni: arhitect sau avocat. Dar, ascultând de îndemnul lăuntric, Sabin Păuţa a luptat cu tenacitate şi dăruire pentru împlinirea destinului său încă din copilărie. Atunci a simţit nevoia acută de a cânta la un instrument pe care nu-l avea, pe care şi l-a făurit singur, la vârsta de şase anişori, din scândură, cuie şi corzi; la şcoală, s-a simţit atras de sunetele magice ale armoniului la care cânta învăţatorul său, iar mai târziu, în adolescenţă, când tatăl i-a interzis să o ia pe drumul muzicanţilor „de alde Purdelea”, tânărul Sabin a îndrăznit să calce peste cuvântul părintelui şi să dea admitere la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Deşi nu avea aşa-numita „origine socială sănătoasă”, tânărul pasionat de muzică a intrat la facultatea dorită fără nici un fel de recomandare de la primărie pentru bursă de stat, având o medie de peste 9.60. De atunci, nimic nu l-a mai putut opri pe Sabin Păuţa să îşi urmeze visul... Nici reacţia descurajant de indiferentă a tatălui la aflarea veştii, nici repartizarea după terminarea conservatorului ca simplu profesor la Arad, nici armata făcută la Bacău: dimpotrivă, toate acestea i-au întărit caracterul şi dorinţa de a continua pe drumul artei sonore. Soarta a făcut ca Sabin Păuţa să ajungă din Reşiţa tocmai în celălalt capăt de ţară, la Iaşi. Astfel a început pentru tânărul muzician ascensiunea vertiginoasă în domeniul artistic, evoluţie care a decurs cât se poate de natural şi firesc, de la simpla profesie de asistent al lui Achim Stoia la Conservatorul din Iaşi, la gradul de lector universitar. A dirijat corul înfiinţat din proprie iniţiativă - Animosi, apoi orchestra Conservatorului, în locul lui Ion Baciu.
Evoluând spre tipul muzicianului total, Sabin Păuţa a ajuns un model pentru generaţii întregi de studenţi care l-au iubit datorită felului său de a vorbi, de a explica, de a lucra. La cursurile lui Sabin Păutza studenţii aveau ocazia extrem de rară de a asculta muzica lui John Lennon, Paul McCartney, Jimi Hendricks, a formaţiilor Beatles, Rolling Stones. Maestrul Păuţa, după cum singur a declarat, a compus şi piese de muzică uşoară, mult agreate de public. Repetiţiile, concertele cu formaţia corală Animosi erau lecţii excepţionale de muzică, de viaţă intens trăită, de prietenie, de colegialitate şi omenie. Dar, într-o zi, în 1976, pe neaşteptate, dirijorul însuşi a desfiinţat-o, deşi Animosi era copilul său de suflet.
Condiţiile poliitice mult prea aspre de la acea vreme l-au determinat în 1984 să plece din ţară, pentru a fi cu adevărat liber să creeze, pentru a fi apreciat la adevărata valoare. „Marea problemă a neamului românesc şi marea ruşine a conducătorilor politici de până în decembrie 1989 au constat în neputinţa sau rea-credinţa de a nu găsi soluţii ca să stopeze hemoragia valorilor naţionale”[1]. Astfel, Sabin Pautza s-a stabilit în America de Nord, New Jersey, ca organist şi compozitor al bisericii romano-catolice Holy Cross din Rumson. Îşi face debutul ca dirijor în ianuarie 1985, în celebra sală Carnegie Hall, la pupitrul orchestrei Universităţii din New York, cu lucrarea proprie „Haiku”. În urma susţinerii unui concurs, reuşeşte să preia conducerea celei mai vechi orchestre din New Jersey, „The Plainfield Symphony Orchestra“. În cele din urmă, şi-a luat cu el şi familia, şi speranţele de viitor, şi amintirile despre ţara natală... Creaţia i-a fost influenţată în mod evident de muzica americană, iar numele şi l-a modificat din punct de vedere ortografic pentru a fi pronunţat la fel dincolo de hotarele româneşti: Pautza. Doar sufletul i-a rămas nealterat...
Dar România nu l-a pierdut defintiv pe acest mare artist. După Revoluţie, dorul de ţară l-a adus înapoi, pe meleagurile noastre. Pentru că cel mai bine e acasă! Cu o sinceritate şi un spirit ludic atât de naturale, compozitorul povestea despre un prieten de-al săi din State care l-a întrebat odată: „Ţi-e dor de România, peste tot pe unde umbli prin lume?” la care i-a răspuns: „Mi-e dor de România şi când sunt în România. Când mă duc în România, sunt acasă peste tot. Important este că am prieteni peste tot, care mă cheamă şi mă fac să mă simt bine.”[2]
A călătorit enorm, a concertat ca dirijor în Germania, Franţa, Italia, Australia, a obţinut numeroase premii şi titluri onorifice, dintre care amintesc Premiul „Rudolph Nissim” al ASCAP (Uniunea Compozitorilor Americani), precum şi Marele Premiu „Doctor Martin Luther King Jr”. Cu toate acestea, pentru maestrul Păutza, zecile de premii nu depăşesc clipele de final al unei reprezentanţii, când ascultătorii îşi exprimă gratitudinea prin aplauze îndelungi la scenă deschisă şi cereri de bis. „Şi premiul este important, însă este mare lucru să vezi publicul că se ridică în picioare şi te aplaudă, te opreşte pe stradă şi îţi spune că i-a plăcut muzica sau să auzi un copil cântându-ţi muzica pe stradă. Şi mi s-a întâmplat acest lucru.”[3]
Personalitatea lui Sabin Păutza nu necesită prea multe cuvinte pentru a fi descrisă, după cum compozitorul însuşi nu se complică în prea multă frazeologie atunci când vorbeşte despre sine sau despre muzica sa. Simplitatea este o caracteristică fundamentală pentru Păutza, fără să degenereze în simplism. Dimpotrivă, muzica lui este complexă, deseori complicată. Simplitatea se referă la sensurile exprimate, la anumite elemente de limbaj care sugerează întoarcerea la origini, la fondul primar al omenirii, la inocenţa ludică a copilăriei, sau nevoia de evadare a omului din spaţiul sufocant al existenţei cotidiene. Melodica originală, atractivă, ritmica plină de viaţă, deseori trepidantă, conferă muzicii sale acel ceva inefabil. Într-o perioadă când muzica şoca publicul cu orice preţ, Păutza a impăcat tradiţia cu inovaţia, chiar cu experimentul muzical. Şi-a păstrat deschiderea spirituală spre toate genurile muzicale (simfonic, concertant, cameral, coral, vocal şi vocal-instrumental, de asemenea religios), spre zone etno-culturale diverse (cu elemente româneşti, ruseşti, sârbeşti, maghiare, spaniole, japoneze, etc, iar în perioada americană cu influenţe de jazz, blues şi negro-spirituals), menţinându-şi simplitatea şi inocenţa expresiei muzical-sonore, darul de a comunica.
Prin talentul multilateral, de compozitor, dirijor, pianist, profesor, Sabin Păutza a reuşit să se impună pe plan mondial. Dar, ca român, ca om născut la ţară, crescut din greu într-o familie cu o situaţie financiară dificilă, Păutza a rămas cu o pasiune de suflet, pe care şi-o manifestă ori de câte ori îi permite timpul atunci când revine în România: „Am refăcut casa părinţilor şi acolo am un atelier de tâmplărie. Fac mobilă curbată, la mine în casă mobila e făcută de mine, dorm în pat făcut de mine, scaune, tot... Nici un tâmplar din România nu are un atelier cum este al meu de la Reşiţa. Eu tai cu laserul lemnul, nu cu fierăstrăul, cu precizie şi cu dragoste. Dacă mă întrebaţi de unde vine această pasiune, nu ştiu să vă răspund...”[4]
„Eu ştiu?... Poate aş fi fost un bun arhitect, căci şi acum fac tot felul de proiecte, ca hobby, construiesc lucruri utile în casă, încâţ cei care vin pe la mine nu de puţine ori se minunează de ceea ce fac singur, cu mâinile mele. Le spun, în glumă, că sunt cel mai bun tâmplar dintre muzicieni,, iar ei zic că, din contra, sunt cel mai bun bun muzician dintre tâmplari. Oricum, chiar dacă n-a fost să fiu arhitect, a ieşit ce a ieşit, căci pasiunea pentru muzică a învins.”[5]
[1] Ioniţă, Vasile C. – Sabin Păutza, eseu monografic, Ed. Timpul,
[2] Ziarul Lumina, site-ul http://www.ziarullumina.ro/arhiva, articolul intitulat “Cel mai mare premiu e să auzi un copil cântându-ţi muzica pe stradă”, interviu cu Sabin Pautza.
[3] Idem 2
[4] Idem 2
[5] Ioniţă, Vasile C. – Sabin Păutza, eseu monografic, Ed. Timpul,
Mihaela Balan, anul III
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu