Revista Arta

FESTIVALUL MUZICII ROMÂNEŞTI 2010 - Concert simfonic extraordinar la Filarmonica din Iaşi

2010-12-11T15:23:00.004+02:00

Vineri, 19 noiembrie, în sala Filarmonicii „Moldova” din Iaşi a avut loc un concert simfonic „extraordinar”, organizat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, în cadrul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Muzicii Româneşti. Programul a cuprins patru lucrări de referinţă din repertoriul secolului XX : Suita brevis de Vasile Spătărelu, Concertul pentru pian şi orchestră nr.2 de Pascal Bentoiu, Concertul pentru orchestră de coarde nr.1 de Sigismund Toduţă şi Poema română op.1 de George Enescu. Orchestra a fost condusă de maestrul Valentin Doni, dirijor permanent al filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău.

Prima lucrare a revenit în repertoriul orchestrei filarmonicii ieşene după o absenţă îndelungată, fiind prezentată în primă audiţie în iunie 1985. Deşi stilul general al lucrării este evident în trăsăturile discursului muzical şi sugerat totodată prin titlu, făcând trimitere la epoca barocă, am remarcat şi elemente aparţinând altor epoci, incluse organic în materialul sonor. Astfel, în unele secţiuni ale suitei, am simţit influenţe modale şi particularităţi melodice specifice şcolilor naţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, integrate armonios în dramaturgia de factură barocă.

Cea de-a doua lucrare din program este semnată de Pascal Bentoiu, nume notoriu atât în domeniul componisticii, cât şi al muzicologiei româneşti din secolul XX. Concertul nr.2 pentru pian şi orchestră este gândit pe schema macrostructurală a unei forme de sonată la nivelul genului, intenţie materializată pentru prima dată de Franz Liszt prin celebra Sonată în si minor. Astfel, conceptul de „sonată-poem” este reconfigurat în cazul acestui concert prin succesiunea a patru mişcări legate între ele, fiecare având, la rândul ei o altă formă. Astfel, prima şi ultima parte reprezintă secţiunile de expunere şi reexpunere tematică la nivel macroformal. Discursul muzical se caracterizează printr-un polistilism tipic secolului XX, îmbinând influenţe ale dramaturgiei postromantice (similar concertelor de Rahmaninov) cu trăsături impresioniste, pe de o parte diafane, de tip debussyist, pe de altă parte viguroase, motorice, de factură raveliană. Totodată, am simţit elemente din zona şcolilor naţionale din secolul XX, în maniera stravinskiană de elaborare a discursului pianistic (mă refer la Concertul pentru pian şi instrumente de suflat al lui Igor Stravinsky). Melodica amplă, cu armonia preponderent modală, ritmul diversificat, motoric, rolul important acordat compartimentului de percuţie, sunt aspecte care întăresc conexiunile stilistice menţionate. Partea a treia, dedicată exclusiv pianului, mi

s-a părut de o mare inspiraţie lirică, generând o atmosferă intimă şi predispunând la meditaţie visătoare. Poeticitatea acestei secţiuni îmi aminteşte de sonorităţile diafane ale părţii secundare din Concertul pentru pian în Sol major de Maurice Ravel, iar ultima parte se caracterizează prin vigoarea pulsaţiei ritmice şi expresia vulcanică din secţiunea corespondentă a aceluiaşi concert de Ravel. Desigur, similitudinile sunt sugestive doar pentru cadrul stilistic general, substanţialitatea ideilor muzicale fiind de o profundă şi incontestabilă originalitate.

În partea a doua a serii, am audiat mai întâi Concertul nr.1 pentru orchestră de coarde de Sigismund Toduţă. Lucrare consacrată în repertoriul simfonic din ultimele decenii, concertul semnat de compozitorul clujean rămâne un punct de referinţă în componistica românească de inspiraţie folclorică, prin valorificarea originală a unor teme populare, prin unitatea stilistică şi rigurozitatea construcţiei arhitectonice. Lucrarea este destinată unei formaţii orchestrale compuse din două grupuri, după modelul genului de concerto grosso baroc: concertino (câte două instrumente solistice pentru vioara I şi a II-a) şi tutti (restul instrumentelor de coarde). Dinamismul dialogului a fost redat printr-o varietate de culori sugerate prin armonia modală, scriitura intens polifonizată şi densitatea timbrală de aceeaşi factură a instrumentelor de coarde. Tematica lucrării, cu rezonanţe ancestrale, prezentă în fiecare parte în ipostaze variate, este prelucrată în limitele unei sobrietăţi organice a compozitorului, având capacitatea de a se infiltra adânc în memoria ascultătorilor prin substanţa sa profund arhaică.

Concertul s-a încheiat apoteotic cu prima lucrare catalogată cu număr de opus din creaţia lui George Enescu – Poema română op.1. Compusă la vârsta de numai 17 ani, lucrarea este structurată sub forma unei suite cu caracter programatic, ale cărei tablouri se succed în flux continuu. Audiţia poemei a avut un impact emoţional puternic asupra mea, prin bogăţia şi plasticitatea imaginilor, prin suflul romantic al temelor, unele impregnate de o nostalgie similară suitelor simfonice ale lui Edvard Grieg, altele având un caracter rapsodic stilizat, dezvoltate apoi cu mare rafinament artistic. Discursul muzical se desfăşoară aidoma unei poveşti muzicale, în care eroii îşi cântă trăirile cu o intensitate exprimată liber, într-o atmosferă idilică, propice narativităţii temelor. Ascultând această lucrare, orice ascultător sensibil este cuprins de o senzaţie de plenitudine, şi poate să-şi contureze în minte întrebarea retorică: câtă muzică exista într-un tânăr adolescent plecat în aventura vieţii lui pe meleaguri străine?

Un aport deosebit în reuşita acestui concert l-a avut dirijorul Valentin Doni, a cărui forţă de impulsionare s-a revărsat asupra membrilor orchestrei ca un torent, stabilind cu aceştia o relaţie de comunicare directă şi eficientă. Rezultatul s-a concretizat în aplauzele furtunoase ale publicului aflat în extaz la finalul concertului.

Muzica românească a dobândit un nou suflu pe parcursul acestei săptămâni, dovedind auditorilor ieşeni că venirea la un astfel de eveniment merită „sacrificarea” unei seri de vineri în scopul delectării minţii şi sufletului cu un concert de calitate, cu program exclusiv românesc!

Mihaela Balan

Anul I master

FESTIVALUL MUZICII ROMÂNEŞTI 2010 - Recital cameral al ansamblului de Muzică Nouă „Profil”

2010-12-11T15:10:00.006+02:00

Luna noiembrie a readus în viaţa iubitorilor de cultură şi arte din Iaşi un eveniment mult aşteptat şi mediatizat: Festivalul Muzicii Româneşti, aflat la a XIV-a ediţie. Anul acesta, organizarea festivalului a fost posibilă prin eforturile unite ale Universităţii de Arte „George Enescu” şi a Filarmonicii „Moldova” din Iaşi, cu sprijinul semnificativ al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

Programul festivalului a fost încărcat, divers, minuţios organizat, cuprinzând manifestări pe fiecare palier al domeniului muzical: interpretativ (printr-o serie de concerte simfonice, recitaluri camerale sau vocal-instrumentale desfăşurate în fiecare seară din cadrul acestei săptămâni), ştiinţific (prin Simpozionul naţional studenţesc „Musicologia mirabilis” care a avut loc pe 20-21 noiembrie), componistic (prin Concursul naţional de compoziţie „Al. Zirra”, a cărui gală a fost programată pentru ultima zi, 21 noiembrie).

În seara zilei de joi am asistat la un recital cameral susţinut de ansamblul de Muzică Nouă „Profil”, creat în scopul promovării tinerilor compozitori români cu sprijinul Fundaţiei „Ernst von Siemens” din München şi al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. De la bun început, scopul acestei formaţii a fost extinderea repertoriului muzical abordat spre toate zonele geografice şi stilistice ale muzicii actuale de calitate. Ansamblul este alcătuit dintr-un număr variabil de instrumentişti, în total având 15 muzicieni cu nume notorii în România. În cadrul recitalului de la Iaşi, formaţia a fost reprezentată de către Diana Moş (vioară), Marian Movileanu (violă) şi Adriana Maier (pian). Formaţi la Universitatea Naţională de Muzică, aceştia s-au afirmat anterior ca solişti de valoare, desfăşurând o activitate concertistică prodigioasă, atât în ţară, cât şi în străinătate, interpretând lucrări atât din repertoriul muzical românesc cât şi universal. În prezent, ei activează în diverse orchestre, formaţii camerale sau în învăţământul universitar bucureştean. Având o bogată experienţă de scenă şi numeroase stiluri abordate, cei trei instrumentişti au atins o maturitate conceptuală şi interpretativă evidentă şi în cadrul recitalului susţinut la Iaşi.

Evenimentul a avut loc în Sala Studio a Universităţii de Arte din Iaşi, cuprinzând un program amplu de muzică românească modernă şi contemporană.

Prima lucrare audiată a fost Sonata pentru pian şi vioară op.14 de Pascal Bentoiu. Concepută în două părţi, lucrarea se configurează sub forma unui cuplu antinomic, ale cărui componente se află în relaţie de corespondenţă. Liantul este reprezentat de segmentul tematic generator pentru materialul sonor al ambelor părţi, în timp ce modul de tratare, dezvoltare şi evoluţie a acestuia determină dualismul sonatei:

- în partea I, discurs eterogen – în partea a II-a, discurs omogen,

- travaliul evolutiv al materialului prin dezvoltare (în partea I) – variaţie continuă (în partea a II-a),

- melodie cursivă – melodie fragmentată, mozaicată,

- ritm liber – ritm motoric,

- tempo aşezat (partea I - lento) – rapid (partea a II-a - Animato),

- agogică fluctuantă (partea I - un poco rubato) – stabilă (în partea a II-a).

Aceste dihotomii întăresc unitatea lucrării, evidenţiind legăturile care se stabilesc între componentele omoloage. Audierea lucrării creează o atmosferă cu diverse conotaţii în cele două mişcări: partea I, are un ethos contemplativ, prin melodia cu caracter doinit şi rezonanţe arhaice, iar partea a II-a aminteşte de ritmurile muzicii americane prin ritmicitatea pregnantă şi pulsaţia dinamizantă. Din punct de vedere interpretativ, violonista Diana Moş şi pianista Adriana Maier au reliefat o paletă largă de similitudini şi contraste, prin subtilităţi dinamice şi tehnice de mare efect.

Cea de-a doua lucrare, Melos pentru violă solo de Irina Odăgescu-Ţuţuianu, mi-a lăsat impresia generală a unor sonorităţi în stil enescian, materializat sub forma formulei cromatice întoarse (cu intercalarea unuia sau a mai multor sunete între cadrele reper ale cromatismului diatonic), a principiului compoziţional bazat pe constanţa ideilor şi variaţia microstructurală perpetuă. Atmosfera generală a acestei lucrări este similară cu cea a Octuorului enescian, prin necesitatea organică indusă conştiinţei ascultătorilor familiarizaţi de a asimila şi filtra evenimentele sonore cu participarea completă a minţii şi sufletului. Concepută după ideea generală a unei simetrii formale, lucrarea are la bază un material tematic complex, abundent în oscilaţii cromatice cu valenţe expresive deosebite, readus în final prin multiple transformări interioare. Muzica acestei lucrări ascunde semnificaţii semantice adânci, viola având un rol esenţial prin timbrul cu rezonanţe telurice, evidenţiate prin expunerea monodică. Violistul Marian Movileanu a construit un discurs muzical complex, punând accent pe căldura şi catifelarea sunetului, pe expresivitatea şi fluenţa interpretării. Am apreciat modul în care a reuşit să creeze un plan intermediar între compozitor şi auditor prin propria concepţie asupra lucrării – o perspectivă matură, profundă şi având conotaţii ancestrale.

Lucrarea lui Dan Dediu pentru vioară solo, intitulată A la recherche de la Marseillaise de Stravinsky a adus o schimbare de atmosferă a recitalului prin factura parodică inserată în prelucrarea imnului francez. Compus în 1792 de către compozitorul Rouget de Lisle, iniţialul „chant de guerre pour l’armée du Rhin” a devenit după trei ani imnul naţional al Republicii Franceze, iar după mai bine de un secol, a fost valorificat de Igor Stravinsky în compoziţia sa pentru vioară solo sub forma unei prelucrări de mare virtuozitate instrumentală, unde tema Marseillaisei este adusă în multiple ipostaze. Continuând direcţia compozitorului de origine rusă, Dan Dediu a recurs la aceeaşi temă a imnului, pe care a disipat-o fragmentar în structuri armonice şi melodice variate, inducând o percepţie deformată a acesteia. Tenta caricaturală este evidentă în distorsionarea melodiei, în suprapunerea a două planuri sonore la intervale de secundă, generând sonorităţi puternic disonante, în elementele diverse de tehnică violonistică (pizzicato, spiccato, coarde duble). Sintaxa este de asemenea diversificată, alternând expunerea monodică sau omofonă a Marseillaisei cu prelucrări variaţionale, pasaje improvizatorice libere în scriitură polifonică sau heterofonică. Violonista Diana Moş a dovedit o mare uşurinţă tehnică, redând apariţiile mozaicate ale imnului cu alura unui eroism tragi-comic, potrivită caracterizării lumii din zilele noastre.

Următoarea lucrare audiată, Concertstück pentru violă şi pian de George Enescu, a devenit una din capodoperele repertoriului cameral, impunându-se în conştiinţa ascultătorilor de orice tip prin melodismul tipic enescian, prin concepţia componistică focalizată asupra sensului muzical generalizant şi a transmisibilităţii acestuia. Tematismul clar conturat, expus pe fondul unor armonii limpezi, predispune la deschiderea ascultătorului spre astral, spre înalt. Interpretarea oferită de Marian Movileanu şi Adriana Maier s-a remarcat prin unitatea stilistică, tehnica impecabilă, sonorităţile rafinate, dezvăluind afinitatea compozitorului pentru subtilitatea realizării nuanţelor.

Bowstring pentru vioară solo, evidenţiază preferinţa compozitorului Nicolae Brânduş pentru valorificarea variatelor posibilităţi de tehnică instrumentală şi a efectelor timbrale specifice violinei: flageolette, tremollo-uri dense, glissando-uri rapide, succesive, pe suprafeţe sonore mari, în direcţie atât ascendentă cât şi descendentă, momente de pizzicato, vibrato-uri largi, exagerând sonoritatea, pasaje scalare foarte rapide, în ambele direcţii. Toate aceste aspecte determină un discurs muzical fragmentat, discontinuu, în care „frânturile” de melodie alternează cu elemente de tehnică pură. La nivel arhitectonic, am sesizat o formă simetrică vagă, dată de pasajele heterofonice cu sunete lungi prezente atât în incipit cât şi în finalul lucrării.

Ultima lucrare, intitulată Latebrae, este compusă de Dan Dediu şi destinată unui grup de trei instrumente format din vioară, violă şi pian. Melodia este expusă mai ales la instrumentele cu arcuş, transferată de la vioară la violă prin heterofonie la intervale foarte apropiate (semiton, ton). Intervenţiile pianului au rol de contrapunctare a liniei expuse la celelalte instrumente prin acorduri cluster şi pasaje în stil punctualist. Desfăşurarea sonoră a acestei lucrări, caracterizată prin accente lugubre, ar putea fi considerată un simbol al universului haotic în care trăim, sugerând lipsa de sens a cadrului opac în limitele căruia mulţi îşi desfăşoară existenţa în prezent.

Recitalul s-a desfăşurat, aşadar, sub semnul călăuzitor al muzicii contemporane de orientare tradiţionalistă şi avangardistă (cele două direcţii fiind interdependenente), iar din punct de vedere interpretativ, a lăsat rezonanţele unei apariţii scenice elitiste, de înaltă clasă.

Mihaela Balan

Anul I master

TRIBUNA TINERILOR INTERPREŢI REVINE!

2010-04-19T23:33:00.007+03:00

Pe 16 februarie, am fost prezentă la un nou concert din seria „Tribuna tinerilor interpreţi”, destinat afirmării a patru solişti talentaţi: Eszter Tanczos, Alexandru Huţanu, George Cristea şi Dan Arhire, acompaniaţi de orchestra Filarmonicii „Moldova”, sub bagheta dirijorului Marcian David. Publicul ieşean a avut ocazia să reasculte o capodoperă mozartiană, Concertul nr.23 pentru pian şi orchestră în La major KV 488, alături de două lucrări mai puţin prezente pe afişele Filarmonicii ieşene: Concertul pentru două clarinete în Mib major op.35 de Franz Krommes şi Fantasia para un gentilhombre pentru chitară şi orchestră de Joaquin Rodrigo.

Pianista serii, Eszter Tanczos, studentă în anul IV la clasa lector univ. dr. Ioana Stănescu, m-a surprins plăcut, în sensul aducerii unei subtile amprente personale, sesizabilă mai ales în partea a II-a a concertului. Deşi partiturile de Mozart predispun la interpretări convenţionale, spiritul clasic limitând imaginaţia solistului, Eszter Taczos a lăsat impresia unei detaşări de mecanica jocului pianistic (de o tehnică impecabilă, perlată şi strălucitoare în toate părţile lucrării), ridicându-se spre poezia autentică, sinceră şi spontană a muzicii mozartiene. La fel ca în februarie 2009, când a a fost solista unui alt concert din creaţia aceluiaşi compozitor, tot pe scena filarmonicii. De un calm aproape imperturbabil, pianista m-a convins că are calităţile necesare unui interpret aflat aproape de esenţa muzicii lui Mozart.

În continuare, publicul i-a ascultat pe Alexandru Huţanu şi George Cristea interpretând Concertul în Mib major op.35 pentru două clarinete şi orchestră de Franz Krommer. Cei doi solişti sunt studenţi ai Conservatorului din Iaşi la clasa prof. univ. dr. Doru Albu, având în spate rezultate deosebite la diverse concursuri, olimpiade şi manifestări artistice la care au participat. Am remarcat sunetul catifelat, strălucitor al celor doi clarinetişti, uşurinţa tehnică, execuţia în stil clasic autentic şi, mai ales, comunicarea dintre ei. În ciuda caracterului pregnant de virtuozitate al concertului, pasajele cu risc ridicat de nesincronizare au fost rezolvate cu succes de cei doi interpreţi, care şi-au încheiat momentul sub aplauze călduroase.

La final, am audiat o lucrare celebră, cu melodii şi ritmuri pregnante, îndrăgite de melomanii de pretutindeni, lucrare apreciată şi de către publicul din sala Filarmonicii ieşene din acea seară. Aşa cum se întâmplă de obicei, preferinţele spectatorilor se îndreaptă spre zonele accesibile, pline de culoare ale muzicii. În cazul suitei Fantasia para un gentilhombre de Joaquin Rodrigo, limbajul muzical inspirat din folclorul cu origini iberice, cumulat cu frenezia, aplombul şi caracterul energic deja cunoscute al solistului Dan Arhire, au creat în rândul ascultătorilor din sală o stare de aşteptare şi nerăbdare a momentului solistic de chitară. Student în anul IV la clasa asist.univ.drd. Daniel Dragomirescu, acesta este un chitarist sensibil, cu o tehnică instrumentală intens studiată, capabil de interpretări spectaculoase, aşa cum a dovedit în cadrul unui concert anterior susţinut în februarie 2009.

În ansamblu, cele două concerte din seria Tribuna tinerilor interpreţi (programate pe 9 şi 16 februarie) au creat adevărate evenimente pentru şcoala interpretativă ieşeană, aducând pe scenă muzicieni aflaţi încă pe băncile şcolii, dovedind însă o reală performanţă artistică prin tehnica instrumentală de mare virtuozitate şi capacitatea de înţelegere a unor partituri complexe.

Mihaela Balan, anul IV

TRIBUNA TINERILOR INTERPREŢI – O nouă seară a tinerilor artişti ieşeni

2010-04-19T23:20:00.010+03:00

Tineri, talentaţi, plini de avânt şi strălucire scenică. Acestea sunt adjectivele potrivite caracterizării succinte a celor patru solişti care au concertat pe scena Filarmonicii ieşene marţi seară, 9 februarie 2010.

În evoluţia fiecărui artist, există nişte trepte de afirmare care trebuie cucerite una câte una, cu răbdare şi pasiune. Impresia cu care am plecat de la acest concert a fost a cea unei noi cuceriri în cariera celor patru tineri interpreţi – Andrei Stanciu, Teodora Stoica, Corina Gavrilă şi Sorin Munteanu, studenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi – pe care am mai avut ocazia să îi ascult în diverse formule: solo, duo, cvartet, cu sau fără acompaniament orchestral. De fiecare dată am plecat de la recitalurile sau concertele susţinute cu atitudinea unui ascultător împlinit, mulţumit de viaţa pe care ei o insuflă muzicii, şi încântat, totodată, să observe cum tinerii interpreţi „cresc”, se dezvoltă firesc, asimilează în bogăţia şi profunzimea gândirii lor muzicale. Într-un un singur cuvânt, se maturizează!

Publicul ieşean îi cunoaşte deja pe cei patru din concertele anterioare susţinute în calitate de solişti, dar şi din prestaţia deosebită pe care o au în cadrul recitalurilor camerale pe care le susţin în formula de cvartet de coarde, cunoscut sub numele de „Ertho”, aflat sub îndrumarea prof. univ. dr. Bujor Prelipcean. Reuniţi în seara zilei de marţi în cadrul unui eveniment artistic special, ei şi-au pus în valoare calităţile solistice, arătându-se capabili să evolueze pe scenă ca interpreţi individuali. Părerea mea este că, indiferent de formula adoptată, cei patru sunt mereu ca o familie unită, întemeiată pe comunicare şi trăiri aproape la unison.

Programul concertului a fost echilibrat conceput, variat din punct de vedere istorico-stilistic, conţinând trei lucrări valoroase din epoci diferite. Simfonia concertantă pentru vioară şi violă de Mozart, o adevărată bijuterie sonoră a clasicismului muzical, apoi Concertul nr.1 pentru violoncel de Saint-Saëns, o adevărată probă de virtuozitate tipică perioadei romantismului, iar la final Concertul pentru violă de William Walton, o mixtură de elemente stilistice, compusă în secolul XX.

Prima lucrare din program, Simfonia concertantă pentru vioară şi violă în Mib major, KV 364, de Wolfgang Amadeus Mozart, a avut un impact puternic asupra publicului prin relaţia atentă de dialogare dintre soliştii Andrei Stanciu şi Teodora Stoica, studenţi la Facultatea de Interpretare muzicală, specializarea vioară, la clasa prof.univ.dr. Bujor Prelipcean. Cei doi au mai interpretat împreună Concertul pentru două viori în re minor de Johann Sebastian Bach în mai 2008, dovedind în timp o frumoasă evoluţie a capacităţii de comunicare reciprocă. În cazul Teodorei Stoica, de această dată am asistat la un debut instrumental în calitate de interpretă violistă, ea având în spate aproximativ 18 ani de studiu la vioară. Atrasă de timbrul deosebit al violei, s-a ambiţionat să încerce şi acest instrument. De altfel, părerea lui Andrei Stanciu în legătură cu lucrarea interpretată este că Mozart iubea, probabil, mai mult viola decât vioara, deoarece, momentele destinate acesteia sunt mai pline de muzică decât replicile violinei. Am apreciat subiectivismul solistului în măsura în care concertul mi-a revelat substanţialitatea timbrală a violei, ale cărei intrări aveau deseori în percepţia mea muzicală ecourile unui violoncel cald, bogat în armonice şi culori expresive. Dialogul dintre cei doi instrumentişti a reliefat concentrarea lor la unison, atenţia reciprocă pentru trăirile şi subtilităţile interpretative ale celuilalt.

A doua lucrare, Concertul nr.1 pentru violoncel şi orchestră în la minor op.33 de Camille Saint-Saëns, l-a avut ca solist pe Sorin Munteanu, student la Conservatorul din Iaşi, la clasa prof. univ. dr. Dan Prelipcean. El este şi mezinul cvartetului „Ertho”, dar cu nimic mai prejos decât colegii săi din punct de vedere valoric. Conceput într-o singură parte, concertul a fost gândit, probabil, după modelul lisztian al formei monolitice, în care principiile arhitecturale specifice unei singure secţiuni se răsfrâng asupra întregului gen. Solicitantă sub aspect tehnic, lucrarea a evidenţiat virtuozitatea tânărului violoncelist, interpretarea atent cizelată tehnic, dar mai ales expresivitatea penetrantă, sunetul deosebit de frumos al solistului în toate registrele. Sorin a mai interpretat pe scena filarmonicii din Iaşi în noiembrie 2007 Concertul pentru violoncel în re minor de Edouard Lalo, dovedind încă de pe atunci o personalitate artistică puternică, conturată în direcţia unei acurateţi stilistice deosebite şi a cultivării unui sunet cald, rotund, consistent.

Seara s-a încheiat cu o lucrare din muzica primei jumătăţi a secolului XX, anume Concertul pentru violă şi orchestră de William Walton. Deşi compozitorul reprezintă şcoala britanică de compoziţie, lucrarea acestuia se caracterizează prin elemente de eclectism stilistic, îmbinând sonorităţi folclorice, unele având chiar rezonanţe ale muzicii americane, cu elemente de gândire neoclasică (tematismul bine conturat, prelucrări bazate pe repetiţii, secvenţe, imitaţii, dialoguri ample între instrumentul solist şi orchestră). Compus în 1929, concertul a fost dedicat violistului Lionel Tertis, având un caracter pregnant de virtuozitate şi devenind o lucrare de referinţă din repertoriul de gen. Corina Gavril, studentă de asemenea la Universitatea de Arte, la clasa conf. univ. dr. Constantin Stanciu, violistă cu numeroase apariţii scenice atât în recitaluri, cât şi în concerte solistice, s-a arătat şi de această dată ca interpretă cu personalitate viguroasă, insuflând concertului o nuanţă temperamentală aparte. Tehnica minuţios studiată, frazarea logic gândită, arcuită în fraze ample, cu numeroase culminaţii interioare, au conferit lucrării o interpretare de nivel înalt.

M-am bucurat să-l revăd pe scena filarmonicii ieşene pe maestrul Cristian Oroşanu, aflat în plină ascensiune a carierei dirijorale. Echilibrul concepţiei artistice asupra lucrărilor din program s-a evidenţiat în cadrul concertului prin dialogul permanent pe care l-a mediat între solişti şi membrii orchestrei, prin raportul dinamic minuţios realizat între partide pentru evidenţierea anumitor momente, intrări solistice, expuneri tematice, imitaţii sau dialoguri. Cristian Oroşanu face parte din generaţia tinerilor dirijori care aduc sufluri expresive noi, urmărind reîmprospătarea muzicii fără alterarea conţinutului impus în conştiinţa ascultătorilor prin interpretări de referinţă.

Calitatea redării partiturilor a eclipsat orice alte surse de neplăcere pentru iubitorii de muzică prezenţi la concert. În ciuda frigului din sală, pătrunzător până în „măduva oaselor”, cum obişnuiesc să spună moldovenii, muzica a avut efectul miraculos de atracţie a puterii calorice prin concentrarea auditorilor asupra evenimentelor artistice. Pentru că o audiţie de succes presupune crearea unui câmp de circulaţie liberă a energiilor umane, stimulate prin sensibilizarea simţurilor, deconectarea minţii şi delectarea inimii. Astfel, muzica s-a detaşat complet de realitatea materială a sălii friguroase, a luminii difuze, menită parcă să creeze atmosfera unei seri romantice, sau a unor spectatori mai puţin interesaţi de actul de performanţă în plină desfăşurare, butonând telefoanele, căscând nedumeriţi sau, aşa cum s-a manifestat un vecin de-al meu, ieşind din sală în mijlocul concertului. Din fericire, numărul lor a fost nesemnificativ, iar contextul focalizării majoritare a atenţiei asupra muzicii mi-a creat impresia că potenţialii „perturbatori” devin nişte „outsiders”, nişte intruşi, un fel de „tentaţii” dinafară, menite să rupă conexiunile create între scenă şi sala.

Un concert de reală valoare se situează însă mai presus de orice factori exteriori, dincolo de orice materialitate sau elemente fizice, aşa cum au reuşit să ne rupă de realitatea cotidiană şi să ne traspună într-o sferă superioară de trăire artistică cei patru solişti, alături de dirijorul Cristian Oroşanu şi orchestra Filarmonicii „Moldova” din Iaşi. Sincere felicitări şi aşteptăm cu nerăbdare următoarea manifestare de un asemenea calibru!

Mihaela Balan
Anul IV Muzicologie

Frederic Chopin – Bicentenar de la naşterea compozitorului

2010-04-13T22:58:00.009+03:00

La 1 martie s-au împlinit 200 de ani de la naşterea compozitorului polonez Frederic Chopin, devenit în timp un punct de reper pentru creatorii secolului XX, o notorietate în istoria pianisticii prin inovaţiile tehnice, şi de asemenea, un idol al melomanilor ultrasensibili, Chopin însuşi fiind un artist cu o gândire muzicală profundă şi trăiri sufleteşti intense.

Încadrat de teoreticieni în curentul romantic, Chopin nu se considera parte integrantă din marea mişcare „Sturm und drang” apărută încă de la începutul secolului al XIX-lea. Nu era înţeles de contemporanii săi şi nici el nu se exprima public în legătură cu arta romantică. Era de părere că muzica lui Liszt este vulgară, îi displăceau compoziţiile lui Schumann, nu avea nimic de spus despre Berlioz sau Mendelssohn, deşi era în relaţii bune cu toţi aceşti artişti importanţi. Este ştiut că nu agrea muzica lui Beethoven, singurii compozitori apreciaţi cu adevărat fiind Bach şi Mozart. Îşi făcuse cunoştinţe, relaţii, prieteni, mai ales în mediul aristocratic, frecventând saloanele din înalta societate. Elevii şi-i alegea cu grijă din aceleaşi cercuri de aristocraţi. A pătruns în lumea pariziană la vârsta de 21 de ani şi a rămas în occidentul Europei până la sfârşitul vieţii. A intrat în contact cu personalităţi din toate domeniile, precum scriitorii Honoré de Balzac, Victor Hugo, Alfred de Vigny, Heinrich Heine, Alphonse de Lammartine, George Sand, pictorii Eugène Delacroix, Jean Auguste Ingres, compozitorii Franz Liszt, Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini, Luigi Cherubini, Giaccomo Meyerbeer, Hector Berlioz.

Contemporanii îl vedeau drept un veritabil gentleman, preocupat mereu de stilul vestimentar, de maniere, de situaţia politică a Europei, fără fervoare revoluţionară, ci cu atitudinea unui om care face conversaţii în societate. Biografii au găsit ca sintagmă sintetizantă a tipologiei sale sociale „aristocraţia reţinută”.

În copilărie era pasionat de teatru. O formă puerilă de teatru, şi totuşi... plină de substanţă. Avea o înclinaţie ciudată pentru tot felul de scene în care apărea ca măscărici, scene în care mima cu o putere de expresie ieşită din comun. Ajungând la vârsta maturităţii, această pasiune s-a menţinut într-o formă metamorfozată, adaptată lumii aristocrate pariziene în care trăia. Gustul pentru ironie – o ironie amară, ironie gratuită, cu o uşoară nuanţă de melancolie, până la sarcasmul cel mai acid.

În scrisorile sale, cercetătorii au observat o sinceritate debordantă, uneori chiar periculoasă pentru situaţia lui de emigrant stabilit în Franţa. Se consideră că Chopin scria cu mare uşurinţă. Avea o putere de observaţie ascuţită asupra oamenilor şi evenimentelor. Ştia să rezume în câteva cuvinte un caracter sau o situaţie, cu priceperea unui prozator preocupat de subtila analiză psihologică a personajelor descrise.

Chopin mai avea un talent ascuns: din când în când desena, realizând schiţe interesante care au suscitat atenţia biografilor săi. Comparând o pictură în acuarelă a contemporanului său Felix Mendelssohn Bartholdy cu unul din puţinele desene realizate de Chopin pe parcursul vieţii, au fost observate câteva deosebiri sugestive pentru muzica creată de cei doi compozitori romantici. Mendelssohn-Bartholdy pictase un peisaj de munte cu cer senin, respectând regulile desenului clasic. Rezultatul – o ilustraţie transparentă, convenţională. Desenele lui Chopin erau o materializare a tendinţei de interpretare a realităţii dincolo de contururile vizibile. Schiţele sale erau trasate cu o mână sigură, ţintind către un anumit efect şi cu scopul de genera un anumit sentiment. Mai precis, erau nişte... caricaturi, pline de vigoare, incisive, evitând proporţiile corecte ale personajelor şi redând diverse particularităţi comice. Desenele lui Chopin înfăţişează oamenii dintr-o perspectivă personală, cu tot ce au ei mai tipic, mai expresiv, chiar dacă deveneau ridicole, groteşti. Într-un desen din perioada legăturii cu George Sand, scriitoarea este redată cu un aspect nu tocmai atrăgător, iar Frederic, urcând o scară, are un aspect extrem de fragil şi un nas exagerat de mare! Aceste tendinţe ale compozitorului polonez ar putea fi interpretate drept fugă de realitatea concretă; dar Chopin îşi manifesta, poate, necesitatea de a sublinia caracterul veridic al acesteia prin îngroşare a detaliilor semnificative.

M-am îndepărtat de aspectele arhicunoscute ale personalităţii lui Frederic Chopin, deoarece mi-am propus să aduc în atenţie alte detalii, mai puţin cunoscute, din universul său artistic, interiorizat şi ascuns de privirile indiscrete ale admiratorilor şi cunoscuţilor contemporani. Căutând informaţii despre compozitor şi în vasta bază de date a „creierului atotştiutor” de la ora actuală, descoperit prin Google, am fost şocată să găsesc informaţii false, speculaţii, adevărate invective la adresa personalităţii lui Chopin, a cărui viaţă personală a devenit, ca şi în cazul altor mari compozitori, o piaţă cu desfacere publică pentru diverse picanterii şi „bârfe” perpetuate într-un mod revoltător. Consider că orice nume notoriu, indiferent de domeniul de activitate, condiţiile de viaţă, educaţie şi formare intelectuală sau artistică, trebuie respectat pentru contribuţiile sale, pentru viziunea progresistă şi curajul de a fi schimbat ceva în lumea în care trăim! A căuta diverse metode de a-i detrona de pe piedestalul câştigat prin eforturi ştiute numai de personalităţile în cauză denotă lipsa de respect pentru cultură, lipsa de pasiune pentru adevărata artă, şi o atitudine de potenţial paparazzi, care urmăreşte fantome ale trecutului...

Mihaela Balan, anul IV

O seară veselă într-o lume tristă...

2010-03-19T15:11:00.007+02:00

Într-o zi de miercuri (17 februarie 2010), zi în care melomanii ieşeni palpită la valorile muzical-dramatice, am avut ocazia să ascult opereta-şlagăr Liliacul de Johann Strauss. Este cunoscut faptul că publicul Operei Naţionale Române are un simţ artistic bine cristalizat. Vocaţia culturală a oraşului dar mai ales atractivitatea firească a genului de divertisment sunt doar câteva motive pentru care nu am rămas surprinsă când am descoperit sala „Gaudeamus” a Casei Studenţilor umplută la refuz.

Lucrarea amintită captează atenţia prin spiritul teatral ce pătrunde în operă, prin situaţiile în care sunt puse personajele, prin actualitatea faptelor. Partitura straussiană constituie un prag, o culme a genului ce nu poate fi egalată, dacă ne gândim la relaţia specială dintre libretul bine construit de Karl Haffner si Richard Genée ( după nuvela „Le Reveillon” de Meilhac şi Halevy, tradus în limba română de Paul Gusty) şi muzica inspirată, caracterizată de farmec şi prospeţime a lui Johann Strauss.

Subiectul stă sub semnul unei farse a Doctorului Falke, numită de el „Răzbunarea Liliacului”, destinată prietenului său Gabriel von Eisenstein. Intervin personaje numeroase ce contribuie la accentuarea atmosferei pitoreşti: soţia răzbunatului (Rosalinda), un eventual amant al ei (Alfred), o fată în casă jucăuşă şi „ţipătoare” (Adela), un prinţ rus ce-şi pune la dispoziţie palatul pentru petrecere (Orlovsky), mulţi invitaţi (corul), un director de închisoare (Frank) ce se prezintă drept marchiz şi, în final, un gardian „vesel”, ce face deliciul publicului prin jocul actoricesc. În aceste circumstanţe este imposibil să te mai gândeşti la problemele zilnice şi să nu te destinzi, pentru a savura o seară plină de tonus şi umor, în care lumea vieneză este antrenată în ritm de vals şi acorduri de şampanie...

Adrian Ionescu (Gabriel von Eisenstein) şi Ciprian Marele (Frank)

Distribuţia a fost una echilibrată, cu unele excepţii.

Tenorul Adrian Ionescu a încântat publicul cu bine-cunoscuta sa carismă şi experienţă în lumea operetei. În general, vocea a afişat claritate şi limpezime, cu un timbru consistent şi bogat în registrul central. Într-o formă deosebită mi s-a părut soprana Cristina Simionescu-Sandu, în rolul Rosalindei; deşi în ultima vreme a afişat un aer de oboseală vocală, totuşi, acum a susţinut un rol cu siguranţă de sine, a impresionat prin strălucirea glasului şi prin tonusul jovial, împlinind muzical destule numere printre care şi bine-cunoscutul csárdás. Într-un rol bine închegat, din perspectivă vocală, baritonul Ciprian Marele (Directorul închisorii) s-a distins prin muzicalitate, intuiţia frazării, prin articularea pregnantă a cuvântului. El deţine un glas impozant de bariton, ale cărui virtuţi în registrul central-acut sunt evidente, dar vocea este generoasă şi înzestrată cu armonice calde, omogenă şi catifelată, mobilă la extreme.

Cristina Simionescu-Sandu (Rosalinda) şi Aurel Bălae (Alfred)

Tânăra mezzo-soprană Florentina Onică, a debutat în această distibuţie în rolul (Prinţul Orlovsky). Deşi trebuie să susţină o partitură dificilă în registrul central-grav, tânăra cântăreaţă se impune prin vocea frumoasă, rotundă şi bogat colorată. Este o vocalistă inteligentă care supune expresiei cântul şi conducerea frazării. De precizat faptul că în ultimul timp artista a evoluat în cariera sa lirică, fapt ce a determinat distribuirea ei şi în roluri principale, de exemplu rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla. În privinţa talentului actoricesc, artista are dezinvoltură scenică remarcabilă, şarm şi umor delicios, fiind totuşi un pic exagerată în ideea masculinizării rolului, prin linie ironică şi sarcastică accentuată.

În celelalte roluri: Aurel Bălae a conturat un Alfred nesigur pe intrări, mereu cu ochii la dirijor, cu o emisie încă instabilă, dar cu o voce caldă. Jocul actoricesc îl prinde, dar mai are mult de lucrat pe latura tehnică şi stilistică pentru a fi considerat solist, în adevăratul sens al cuvântului. O prezenţă scenică constantă şi de valoare o deţine soprana Mihaela Grăjdeanu, ce a construit o Adelă jucăuşă, buclucaşă, plină de vervă şi umor, impunându-se nu numai prin dezinvoltura actoricească, ci şi prin colorit vocal predominant de coloratură, deşi natura vocii ei este de factură lirică. Plin de originalitate şi spontaneitate este basul Iulian Sandu în rolul gardianului Frosch, rol în care străluceşte în privinţa jocului scenic, făcând tot hazul şi deliciul publicului. De multe ori mi-am spus că acesta este „rolul vieţii lui”.

Regia acestei producţii, semnată la premieră de Anda Tăbăcaru-Hogea (regretată de ieşeni în urma plecării sale la Opera Naţională din Bucureşti), se bazează pe echilibrul dintre contextul istoric al acţiunii şi receptarea în actualitate. Este meritul regizoarei de a fi dinamizat acţiunea în momentele cheie, completând spaţiul spectacular cu momente coregrafice (czardas-ul), cu acţiuni în underground ale coriştilor. În conceperea atmosferei, regizoarea a beneficiat de un important sprijin din partea scenografei. Deşi concepute şi executate cu mulţi ani în urmă de către prestigioasa artistă Hristofenia Cazacu, decorurile minimale, costumele clasice şi armonioase în coloristică, pentru eroi şi eroine, pastelate pentru corişti şi coriste îşi dezvăluie încă virtuţile de sugestie a spaţiului vienez.

La pupitru, Leonard Dumitriu a condus dinamic şi sigur, însă tempourile alerte, poate prea alerte, au pus câteodată expresia în dificultate. Corul (pregătit de Valeriu Gâdei) a sunat bine, datorită echilibrării partidelor vocale.

O emblemă pur românească, fiindcă românul este inventiv, sunt inserţiile cu tentă ironică în discursul teatral, ce fac divertismentul publicului dornic să facă haz de necaz, în perioadă de criză: (Alfred): A ajuns şi pe la voi criza? , Cine-i tipu’ cu vocea în schimbare?, (Frosch): Aţi primit al 13-lea? şi bonuri de masă?? noi nu... , Tenor la Operă?? Lăsaţi, nu acceptăm bani de la săraci...

Această tentă de ironie adusă societăţii şi vremurilor contemporane ţine de necontenita putere de renaştere a oamenilor, a românilor ce au găsit şi găsesc în continuare motive de bună-dispoziţie, motive ce se însoţesc cu speranţa zilei mai bune. Spre astfel de timpuri nădăjduim cu toţii...

Dalia Rusu-Piersic

Anul II Master

Muzicologie

Patru mîini şi o singură suflare

2010-03-16T23:13:00.001+02:00

Sala Studio a Universităţii de Arte George Enescu din Iaşi, a găzduit în seara zilei de vineri 26 februarie 2010, ora 17, un recital pentru două piane intitulat Portrete sonore – Edvard Grieg.

Minunatele bijuterii muzicale prezente în program, încărcate de coloristica sonoră a cîntecului naţional norvegian şi de patosul romantic, au prins viaţă în interpretarea duo - ului de pianişti, Anatolie LAPICUS şi Iurie MAHOVICI.

Pianiști de calibru ai Republicii Moldova, în prezent cei doi sînt profesori universitari în cadrul Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişnău. Anatolie Lapicus este şef al catedrei de pian şi şef interimar al catedrei Ansamblu cameral şi corepetiţie iar Iurie Mahovici – Decanul facultăţii Artă instrumentală, compoziţie şi muzicologie ai instituţiei mai sus amintite. In plus cei doi activeză şi ca solişti ai Filarmonicii Naţionale Serghei Lunchevici

Acest celebru duo de pianişti a susţinut concerte atît în Republica Moldova, cît şi în Rusia, România, Ucraina, Cehia, Belarus, Germania, Franţa, Coreea de Nord, unde au fost deosebit de apreciaţi.

Deschiderea recitalului a fost facută cu piesa intitulată Die Gratulanten Kommen (O aniversare de nunta pe Troldhaugen), compusă cu prilejul sărbătoririi nunţii de argint a compozitorului. Forma tristrofică a acestei melodii, a căpătat culoare într-o interpretare nuanţată şi clară, fiecare strofă fiind distinct construită. Caracterul ludic inspirat din creaţia populară, contrastele de sonoritate, cît şi progresia dinamică din prima strofă, au fost reliefate în claritatea şi precizia cu care a fost interpretată. Natura meditativă şi elegiacă din a doua strofă a fost recreată cu delicateţe de cei doi pianişti. Finalul ne-a transpus înapoi în atmosfera jucăuşă a primei strofe interpretată impecabil şi de această dată.

Cea de-a doua lucrare din program a fost Concertul pentru pian şi orchestră op.16 aranjat pentru un pian la 4 mîini de Richard Kleinmichel. Deseori comparat cu Concertul pentru pian în la minor compus de Robert Schumann, acesta este deosebit de iubit şi apreciat, fiind prezent atît în sălile de concert cît şi în filme ca Veil al saptelea, Lolita etc. Concertul s-a bucurat în aceată seară de o execuţie distinctă, în care sonoritățile muzicii compuse de Edward Grieg s-au contopit cu vigoarea interpretativă caracteristică celor formaţi în spiritul şcolii muzicale ruse.

Sincronizarea ,,de ceasornic” existentă între cei doi, erupţia sonora prezentă in construirea frazelor cu încărcătură emoţională deosebită, alături de precizia şi claritatea cu care au fost realizate accentele ritmice şi melodice, au conturat clar frumuseţea melodică şi freamătul tensiv existent în această primă parte. Partea a doua încărcată de un lirism romantic fin, a fost transpusă sonor cu un rafinament interpretativ admirabil. Delimitarea clară şi expresivă a momentelor din partea a treia, mişcare care se prezintă ca un epilog a celor dezvăluite în acest concert prin începutul dramatic urmat de un moment plin de tensiune, apoi pitorescul din partea mediană si finalul gandios, au fost executate distinct fiecare în nuanţa şi caracterul ei, demonstrînd extraordinara capacitate a interpreţilor de a se contopi cu lucrarea, în mîinile celor doi instrumentul dezvăluind puteri de expresie şi culori nebănuite.

Sonata în Do major KV 545 compusă de Wolfgang Amadeus Mozart şi aranjată pentru două piane de Edvart Grieg, alături de suita Din timpul lui Holberg concepută în stil clasic, au constituit momentul de trecere de la atmosfera romantică catre ambianţa muzicii clasice. Talentul de transpunere pshihologică şi emoţională de la un stil interpretativ la altul, s-a evidenţiat din plin în maniera de interpretare a celor doi pianişti. Puritatea clasică cu care a fost interpretată Allegro părţii întîi a sonatei, fineţea şi rafinamentul cu care a fost redat Andantele parţii a doua, cît şi caracterul de dans bine articulat din Rondoul parţii a treia, au definit maniera interpretativă a acestei sonate.

Suita Din timpul lui Holdberg o splendidă ,, cutiuţă muzicală” a fost concepută de Grieg în anul 1884 pentru serbarile jubiliare a oraşului Bergen, oraş în care la acea vreme se comemorau 200 de ani de la naşterea marelui poet şi autor de comedii danez Ludovic Holberg. Vivacitatea şi claritatea interpretării Preludiului, precizia realizării accentelor din Gavotă, accentuarea lirismului din Arie, virtuozitatea cu care a fost executat Rigodon-ul, caracterizată prin schimbarile de ritm şi metru, curăţenia melodică şi armonică prezentă pretutindeni, certifică pe deplin maestria interpretativă a celor doi.

Ultima lucrare din program Dansuri Norvegiene op.35, a readus în sală atmosfera romantică a şcolilor naţionale, în care frumuseţea cîntului popular se face mereu auzit. Ritmica de factură populară deosebit de vie şi sugestivă presărată pe alocuri cu elemente de rubato, fragmentele de cînt popular norvegian cît şi inserţiunile de muzică orientală prezente în dansul patru, creionează fumuseţea acestei ultime lucrări. Remarcabilă din toate punctele de vedere a fost şi transpunerea dată acestui ciclu de miniaturi pianistice.

Deosebita capacitate de contopire a duetului cu lucrarile interpretate, strălucirea concertistică de care au dat dovadă, precum şi nemaipomenita sincronizare prezentă în actul interpretativ, certifică valoarea de necontestat pe care cei doi o au în rîndul marilor virtuozi ai acestui instrument.

Gabriel Gheorghiu

TRIBUNA TINERILOR INTERPREŢI – O nouă seară a tinerilor artişti ieşeni

2010-02-12T22:36:00.009+02:00

Mihaela Balan
Anul IV Muzicologie

Paşi pe Planeta Muzicală!

2010-01-06T17:52:00.020+02:00

Întrebări şi răspunsuri pe marginea colocviilor-spectacol

„Muzica în sunete şi cuvinte”, noiembrie-decembrie 2009

Conf. univ. dr. Carmen Chelaru

3 ianuarie 2010

În urma seriei de colocvii-spectacol cu tema Muzica în sunete şi cuvinte, organizate sub genericul Musical Planet – ce au avut loc în Sala Studio a Universităţii de Arte George Enescu, consider necesară, pentru prima dată, o intervenţie-concluzie în formă jurnalistică, din partea organizatorului principal.

De ce această intervenţie?

După aproape patru ani de când s-a născut, Planeta Muzicală a început să atragă tot mai mult atenţia, în special tinerilor muzicieni din Universitate, dar şi în afara ei. Am acordat interviuri, mi s-au cerut detalii privind proiectul, participanţii, forma de evaluare etc. etc. Nu ştiu cât am reuşit să mă fac înţeleasă. Acesta ar fi unul din motive.

Este pentru a doua oară când experimentez colocviul-spectacol ca formă de evaluare a studenţilor interpreţi, la cursul de masterat intitulat Etape stilistice ale istoriei muzicii. De această dată am sesizat o implicare fără precedent a participanţilor, atât prin prezenţa propriu-zisă, cât mai ales prin calitatea demersului general. Acesta este al doilea motiv.

Întrucât evaluarea a avut caracter public, mi se pare normal ca şi concluziile – în majoritate, cel puţin – să fie făcute publice. Iată al treilea motiv.

Ar mai fi şi altele, dar de mai mică importanţă.

De ce Musical Planet?

Din dorinţa constantă şi obsesivă de a evada din rutină – rutina cursului, a seminarului, a tuturor formelor tradiţionale de examinare şi de evaluare. Este o Planetă ce implică mister, valoare – umană şi artistică – spirit temerar!

De ce colocviu-spectacol?

Dintr-un motiv unic şi esenţial: se adresează tinerilor interpreţi. Îmbină aşadar actul artistic cu forma colocvială [colocviu = conversaţie, convorbire, dialog, discuţie. DEX online] şi (de ce nu?) cu oratoria. Unul din invitaţii fideli ai Planetei – profesorul şi interpretul binecunoscut Dan Prelipcean – îşi sfătuia discipolii instrumentişti să declame versuri, ca formă de eliminare a tracului şi de „gimnastică” a spiritului în relaţie cu publicul.

Afişele au constituit un segment important al demersului, în care am căutat să comprim câteva cerinţe de bază ale proiectului în ansamblu: atractivitatea, ţinuta academică, unitatea în diversitate, caracterul artistic al formei şi conţinutului, claritatea, concizia şi logica mesajului, nonconformismul, originalitatea, creativitatea.

Iată câteva opinii, constatări, concluzii:

90% din participanţii activi au luat în serios şi foarte în serios colocviul, transformându-l în eveniment, iar scena în spaţiu artistic. Am simţit la mulţi plăcerea actului artistic. Am sesizat că de data aceasta interesul strict pentru notă a fost depăşit!

Puţini – dar e încurajator! – au fost cu adevărat creativi! Unii au luat prea în serios evenimentul, transformându-l în dramă, iar scena în eşafod! Alţii – şi mai puţini! – nu l-au luat în serios deloc, transformându-l în rutină, iar scena într-un spaţiu gol de sensuri, monoton.

Ţinuta scenică. Majoritatea au redus-o la vestimentaţie. Au fost şi câţiva care au înţeles că implică, pe lângă vestimentaţie: mişcare scenică, expresivitate şi mimică, chiar o minimă scenografie şi regie.

Colaboratorii. Cei mai mulţi şi-au convins colaboratorii să-i sprijine în demers – calitatea actului artistic, ţinuta ş.a.m.d. Au fost, din păcate şi colaboratori cu prestaţie deplorabilă, care n-au înţeles că evenimentul îi include, marcând astfel negativ evoluţia momentului!

Fiecare participant activ a prezentat – în timp limitat – un segment muzical şi un comentariu privind relaţia stil componistic – interpretare, în viziune proprie.

Segmentul muzical. Nivelul tehnic al interpretării nu a fost în totalitate cel corespunzător! Deşi nu acesta a fost scopul colocviului, caracterul public impunea o interpretare tehnică ireproşabilă.

Segmentul oratorial. Am apreciat, acolo unde a existat, prezentarea concisă, organizarea ideilor, dicţia. Unii au confundat expunerea unor puncte de vedere personale privind relaţia interpretare – stil componistic (altfel spus relaţia interpret – compozitor) – care ar fi fost de dorit în cazul de faţă – cu reproducerea unor date, informaţii şi idei din enciclopedii şi tratate. Desigur, acestea trebuiau parcurse, însă numai pentru informarea personală, prealabilă.

Cu o singură excepţie – excelentă, de altfel! – prezentările citite au scăzut nivelul prestaţiei. Mi se pare oportun să prezint aici în ce a constat excepţia.

Tânărul interpret, cu evidente calităţi actoriceşti, şi-a construit momentul pornind de la rolul Leporello din Don Giovanni de Mozart. Ţinuta şi evoluţia scenică au păstrat limitele bunului gust şi ale academismului, fără să cadă în bufonerie, atât în partea muzicală, cât şi în comentariu. Aria interpretată a fost urmată de o prezentare pe un ton declamatoriu, cu dicţie, gestică şi mimică actoricească – ceea ce a transformat simpla lecturare într-un monolog. Interpretul a creat impresia că nu un student masterand dă citire textului arid, monoton, ci Leporello însuşi ia cuvântul, făcând prezentarea în deplină consonanţă cu muzica lui Mozart. În acest fel, involuntar poate, tânărul interpret a mutat atenţia auditoriului dinspre conţinutul textului – simplu, concis, fără nimic spectaculos, de altfel – spre forma lui!

A fost unul din momentele de vârf ale celor patru colocvii-spectacol – suficient pentru a-mi confirma utilitatea demersului.

Pianiştii „titulari” au iscat o problemă suplimentară: optica acompaniatorului ! Aşa cum s-a comentat chiar în seara a doua, pianiştii se constituie (în mod involuntar, probabil) într-o … „falangă” cvasi-independentă, care interacţionează cu alte specializări mai mult pe criterii de prietenie ori în cadrul oficial numit co-repetiţie. Pianul, chiar dacă e un instrument armonic, de o complexitate mai mare decât altele, nu-şi este sieşi suficient – oricum nu mereu ! O faţetă a pianului, cel puţin la fel de bogată în sensuri, este cea camerală, care nu se reduce la repertoriul pentru 2, 3, 4 etc. piane sau mai multe mâini! Au dovedit-o „curajoşii” care s-au constituit în Trio-ul cu pian din seara a doua.

Câteva momente de vârf. În afară de savuroasa intervenţie deja relatată, un deosebit interes a stârnit seara a doua, prin prezenţa şi comentariile mereu interesante şi incitante ale profesorului Dan Prelipcean. Din momentul în care şi-a manifestat acceptul de a participa, am programat în acelaşi spectacol toate formaţiile camerale propuse. Au fost astfel trei cvartete de coarde – cele mai cunoscute din Universitate – şi un Trio cu pian – constituit, se pare, ad-hoc [ad-hoc (lat.) = anume pentru acest scop. DEX online.]. Atât repertoriul propus, cât şi nivelul interpretării acestuia s-au constituit între evoluţiile reuşite ale seriei de spectacole.

O apariţie de asemenea interesantă şi deosebit de creativă a fost cea în care pianista-interpretă a conceput un mini-spectacol, cu recuzită, regie şi doi colaboratori – un „inginer de sunet şi imagine” şi o solistă. Primul – responsabil cu manevrarea unui computer, proiector, ansamblu de imagini privitoare la filmul lui S. Eisenstein, Aleksandr Nevski, compozitorul S. Prokofiev şi muzica creată de acesta pentru film.

După prezentarea imaginilor şi comentariul – destul de amplu, dar de înţeles în acest caz – a urmat partea muzicală – aria de mezzo-soprană din cantata Aleksandr Nevski de Prokofiev, cu acompaniament pianistic. Cântăreaţa-colaboratoare s-a prezentat într-o costumaţie adecvată şi a interpretat în mod remarcabil momentul. Întreaga „regie” a fost bine coordonată şi a pus în valoare imaginaţia, spiritul creativ şi cel organizatoric al pianistei.

Defecte?

Au fost destule, ca în orice început. Le voi menţiona însă „cu uşile închise”, doar interpreţilor, mai întâi pentru că scopul acestor activităţi nu este acela de a umili, de a critica cu orice preţ, de a căuta defectele. Apoi, rezultatele au fost de această dată deasupra aşteptărilor şi de aceea iniţiativele benefice, chiar imperfecte, merită încurajate.

Ce-ar fi de dorit?

Înregistrarea integrală a unor asemenea evenimente – material de lucru pentru îmbunătăţiri ulterioare.

Colaborarea şi comunicarea cu profesorii şi colegii; de asemenea, contactul între diversele specializări / catedre / facultăţi / universităţi chiar, în pregătirea şi desfăşurarea unor astfel de acţiuni.

Ce-ar fi de dorit?

Înregistrarea integrală a unor asemenea evenimente – material de lucru pentru îmbunătăţiri ulterioare.

Festivalul muzicii româneşti - Cappella Transylvanica

2009-11-30T17:43:00.002+02:00

În cadrul celei de-a XIII-a ediţii a Festivalului Muzicii Româneşti s-a desfăşurat la Iaşi, luni, 12 octombrie, în Sala Ion Baciu a Filarmonicii, concertul coral susţinut de Cappella Transylvanica sub bagheta dirijorală a lui Cornel Groza. Prin tradiţie, formaţia camerală din Cluj a obişnuit publicul cu manifestări artistice de calitate, şi nici de această dată nu a făcut excepţie. Desfăşurat într-o ambianţă intimă din cauza numărului redus de spectatori, concertul a impresionat prin varietatea programului ce a cuprins lucrări cu caracter religios (Tatăl nostru - Dan Voiculescu, Doamne, buzele mele - Gavriil Musicescu, Axion duminical - Ghoerghe Popescu-Brăneşti, Pogorât-a pogorât- Sigismund Toduţă, Fericirile - I. D.Chirescu) şi piese în care sonorităţile folclorice au dominat (Lino Leano - Nicolae Ursu, Jieneasca - Gheorghe Şoima, Să ne veselim oleacă - Constantin Arvinte, Mi sculai lunea tahinale - Şerban Marcu, Ce vii bade târzior, Vai de mine mor de cald - Augustin Bena, Lioara - Constantin Rîpă, Mioriţa - Paul Constantinescu, Trei colinde profane - Vasile Spătărelu).

De remarcat este că omogenizarea membrilor corului în interpretarea pieselor religioase a accentuat atmosfera meditativă, spre deosebire de miniaturile folclorice, care au dinamizat publicul, prin importanţa acordată tempo-urilor antrenante, ritmurilor de joc, melodiilor accesibile (Să ne veselim oleacă) sau efectelor vocale speciale (Pan - Tudor Jarda). Să apreciem totodată că tehnica formaţiei nu se rezumă doar la acurateţea intonaţională, dicţie sau la emisia sonoră. Mai mult decât atât, comunicarea perfectă dintre dirijor şi ansamblu s-a materializat printr-o interpretare elevată, în contextul stilistic al fiecărui compozitor.

Punctul culminant al concertului l-a constituit, după opinia mea, interpretarea Poemului coral Mioriţa de Paul Constantinescu, unde susţinerea vocală ireproşabilă într-un tempo lent, îmbinarea nuanţelor lirice cu cele dramatice ale sonorităţii, au creat o atmosferă emoţionantă.

Tehnica pusă în slujba interpretării a permis valorificarea repertoriului românesc coral, îmbinarea armonioasă a sacrului cu profanul şi în acelaşi timp a demonstrat nivelul artistic ridicat al formaţiei. Concertul susţinut luni, 12 octombrie, aminteşte de ediţia trecută a festivalului, când formaţia corală a filarmonicii clujene, sub conducerea aceluiaşi muzician, a oferit pubicului nostru o altă manifestare la fel de valoroasă. Înfiinţat în anul 1972 şi preluat de Cornel Groza în 1986, ansamblul reflectă viziunea unitară asupra artei corale din Cluj-Napoca. Sperăm să fie un imbold pentru corurile ieşene pe care le-am dori mai des pe scena filarmonicii. Din păcate, în „ecuaţia” serii publicul a ales să fie necunoscuta !

Roxana Maierean, Anul II

Festivalul muzicii româneşti - Culori sonore inedite

2009-11-24T13:02:00.006+02:00

Joi 15 octombrie, în Sala Studio a Universităţii de Arte George Enescu, s-a desfăşurat recitalul susţinut de soprana Bianca Manoleanu şi pianistul Remus Manoleanu. Programul a cuprins mai multe cicluri de lieduri şi cîntece contemporane semnate de Pascal Bentoiu, Valentin Timaru, Carmen Petra-Basacopol, Dan Dediu, Viorel Munteanu şi Adrian Pop. În aceeaşi ambianţă artistică s-au lansat cărţile Muzica sub semnul ludic şi Paradigme ludice în muzica românească, două apariţii editoriale recente semnate de Remus Manoleanu şi prezentate în deschiderea recitalului de compozitorii Andrian Pop şi Dan Dediu. Prezenţa în sală a unui număr mic de auditori, format din studenţi şi cadre didactice ale universităţii, a conferit concertului un aer de întâlnire familiară.

Primul ciclu de lieduri Incandescenţe de Pascal Bentoiu pe versuri de Alexandru Miran intitulate Cunoaşterea, Piatră peste piatră, M-am desprins, De ce, ne-au introdus în sfera muzicii postromantice, caracterizată prin crescendo-uri şi decrescendo-uri ale intensităţii sonore, prin contraste tematice, prin linii melodice ample în corespondenţă cu versurile încărcate simbolic. Din punct de vedere interpretativ sensurile poetice şi muzicale ale primei lucrări au prins viaţă, conturînd imagini sonore deosebit de sugestive.

Prin luminozitate şi prospeţime s-ar putea caracteriza Cântecele lui Valentin Timaru - Octombrie, Baladă şi Rugăciune - pe versuri de Ana Blandiana. Concepute simetric, păstrînd strânse legături cu tonalitatea prin cadenţele expresive care conferă ciclului o frumuseţe aparte, acestea au fost interpretate cu gingăşie şi naturaleţe.

Pline de contradicţii s-au dovedit a fi următoarele lieduri Corul insectelor, Corul furnicilor, Corul îngerilor din ciclul Faust II –de Dan Dediu pe versuri de Johann Wolfgang Goethe. Elementele de construcţie armonică, celular motivică sau melodică, alternanţa dintre continuitate şi discontinuitate intonaţională, alături de contrastele dinamice şi agogice au imprimat fiecărei miniaturi vocale o dificultate aparte. Tensiunea şi zbuciumul din primul lied, expresia ludică prezentă în piesa mediană, cursivitatea şi cantabilitatea din finalul ciclului, au fost evidenţiate prin desăvârşita capacitate de relaţionare muzicală existentă între cei doi interpreţi.

Presărat cu motive populare româneşti, ciclul de lieduri Iadul pe Pamânt de Carmen Petra Basacopol pe versuri de Ioan Bogdan Ştefănescu a constituit momentul de apogeu al recitalului. Aspectele care definesc cel mai bine interpretarea acestor lieduri sunt: acurateţe, claritate şi plasticitate, atît în plan vocal cît şi în cel pianistic.

Redarea piesei Cântec (Autoportret) de Viorel Munteanu pe versuri de Lucian Blaga a presupus atenţia sporită pentru construcţia treptată a fiecărei stări emoţionale, în acord cu melodica amplă, intens melismatică.

Liedurile Cum oare s-a înfiripat, Draga mea, Amurgul era roşu, Stăteam în vie, E demult..., semnate de Adrian Pop, pe versuri de Reiner Maria Rilke, au constituit o ultimă filă din paginile acestui recital. Expresivitatea diversă – ludică, meditativă sau evocatoare - , s-a concretizat într-o interpretare, unde orice detaliu de nuanţare, dinamică şi de frazare, a fost atent reprodus.

Prin maturitatea de care au dat dovadă în înţelegerea relaţiei dintre muzică şi text, Bianca şi Remus Manoleanu au confirmat încă o dată imensa valoare care o au în sfera interpretării liedului românesc.

Gabriel Gheorghiu,

anul I Muzicologie

Festivalul muzicii româneşti - Concert cameral – Ad libitum

2009-11-19T13:31:00.003+02:00

13 octombrie 2009. Iaşi, Filarmonica de Stat Moldova. Fiind animată de curiozitatea începătorului, m-am grăbit să–mi găsesc un loc în sală, deoarece aveam ocazia să ascult pentru prima dată trei cvartete din universul componistic autohton.

Dar, stupoare...sala goală! Să fie oare vremea posomorâtă de afară motivul absenţei publicului la un asemenea eveniment de anvergură, sau poate ignoranţa, ori criza economică, politică, spirituală...

Deşi evenimentul muzical s-a aflat la cea de-a XIII- a ediţie, iar oraşul a fost înţesat cu afişe care anunţau concertul, receptarea, la fel ca şi în anul precedent, a fost slabă. Muzica de valoare a românilor contemporani pare a nu mai fi „gustată“, iar nume importante din aria de specialitate au devenit refractare faţă de aceasta.

Încercând să fac abstracţie de aceste inconveniente, m-am aşezat pregătită să ascult: Dumitru Bughici (Cvartetul nr.5, op.20) Wilhem Georg Berger (Cvartetul nr.6) şi Radu Paladi (Cvartet) în interpretarea formaţiei camerale Ad Libitum.

Magistral tălmăcit, cvartetul lui Dumitru Bughici, a lăsat impresia dorinţei de recuperare a unor valori componistice universale de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX. Temele opus-ului au susţinut caracterul tradiţional al acestuia şi au evidenţiat simţul clar al dramaturgiei de factură clasico-romantică. Din punct de vedere interpretativ Ad Libitum a redat într-o manieră estompată rupturile de ritm, metru şi sonoritate, modalitate ultilizată şi în cvartetul lui Berger. De asemenea, membrii formaţiei s-au preocupat în cea de-a doua lucrare de accentuarea caracterului improvizatoric al muzicii, - aspect evident şi din titlurile mişcărilor (Balatta, Fantasia) -, momentele în rubato fiind redate sublim, în nuanţe abia perceptibile. La rândul său, Wilhem Berger s-a impus prin stilul specific, marcat de natura modală a limbajului, de preferinţa pentru dezvoltări muzicale în forme ample, pentru mişcări cu alură monumentală.În contrast s-a dezvăluit Cvartetul cu iz pitoresc, cu intonaţii şi ritmuri de joc al lui Radu Paladi, creator ce a pledat totdeauna pentru eficienţa comunicării, a exprimării ideilor muzicale. Prin interpretarea rafinată a formaţiei Ad libitum, prin capacitatea de dăruire totală în momentul actului interpretativ, totalitatea graiurilor muzicale a plăsmuit un univers fascinant, cu amprentă diferenţiată, pentru ca fiecare ascultător să tresară şi să devină atent atunci când aude aceste sonorităţi.

Mădălina Ciuntu, anul III Muzicologie

Festivalul Muzicii Româneşti - Recital vocal-instrumental

2009-11-19T13:21:00.006+02:00

Recitalul de marţi, 13 octombrie, desfăşurat în Sala Studio a Universităţii de Arte, ne-a oferit o primă viziune asupra creaţiei camerale contemporane dintr-o serie de patru astfel de manifestări din cadrul Festivalului Muzicii Româneşti. Interpretarea a aparţinut profesorilor şi studenţilor masteranzi ai Facultăţii de Interpretare Muzicală sau unor colaboratori ai instituţiilor de profil. Programul încărcat şi variat stilistic a fost dominat, în majoritatea lucrărilor de o atmosferă generală tensionată. S-au remarcat în acest sens poemul Blaga, nebănuitele trepte de Viorel Munteanu, Elegiile Feliciei Donceanu şi Tatăl nostru de Vasile Spătărelu. Prin contrast, Improvizaţia dadaistă a lui Romeo Cozma şi piesele instrumentale au propus o ambianţă sonoră debordantă în spiritul muzicii de divertisment.

Lied-urile lui Roman Vlad pe versuri de Lucian Blaga ne-au dezvăluit o sonoritate complexă, cu trimitere la zona stilistică a romantismului târziu, într-o perfectă unitate cu textul simbolic. Au fost interpretate lied-urile Plouă, Gorunul, Amurg de toamnă, Fiorul şi Linişte de mezzo-soprana Laura Magdalena Scripcaru, solistă la Opera Română din Iaşi, acompaniată de pianista Vasilica Stoiciu Frunză. Dacă soprana s-a remarcat printr-o voce bună, penetrantă, prin uşurinţa de a cânta în registrul grav şi acut, pianista a avut o prestaţie deosebită ce a contribuit la realizarea muzicală a miniaturilor. Bocetul pentru pian (Şapte variaţiuni în formă de „Chaconne” asupra unui bocet românesc) de Roman Vlad, ne-a surprins prin originalitatea tratării acestui gen cu o semnificaţie aparte pentru ethos-ul muzicii noastre tradiţionale. Astfel, caracterul de „bocet” a derivat din maniera de tratare a discursului tensionat, cu asprimi armonice în rubato. În interpretarea lui Ciprian Ciotloş, dificultăţile tehnice ale partiturii nu au constituit un impediment, solistul impresionând prin naturaleţea şi profunzimea redării mesajului acestei lucrări.

Cantabile şi Presto de George Enescu, în versiunea propusă - Dorel Baicu (flaut) şi Lucia Diaconu (pian) -, nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, datorită nesincronizărilor ritmice evidente ale instrumentiştilor. În schimb, în compania clarinetistului Daniel Paicu şi a pianistei Aurelia Simion, ne-am bucurat de sonorităţile jazz-istice din lumea americană, ascultând două Preludii de Sabin Păutza.

Elegiile Feliciei Donceanu pe versuri de Mihail Crama, au conturat o atmosferă stranie, prin repetarea obsesivă a unor sintagme („nu vreau” sau „mi-e frig”) într-un discurs de tip recitativ recto-tono. Încercând să redea din punct de vedere interpretativ piesele compozitoarei concepute în spiritul muzicii arhetipale, tenorul Renato Ridiche, alături de pianista Ani Berindan, s-a folosit de un joc scenic expresiv. În contrast cu elegiile Feliciei Donceanu, Wild Geese de Leonard Dumitriu, a însemnat, prin inventivitate ritmică şi fantezie melodică, apropierea de spiritul musical-ului. Caracterul debordant al piesei s-a evidenţiat în redarea interpretei Cătălina Chelaru acompaniată la pian de Lăcrămioara Nae. Un alt tip de sonoritate modernă am descoperit ascultând Tatăl Nostru de Vasile Spătărelu pe versuri de Dumitru Spătaru. Concepută pentru voce şi vibrafon, audiţia acestei lucrări ne-a oferit o posibilă percepţie asupra spaţiului dintre pământ şi cer, linia melodică, izvorând parcă din dorinţa de eliberare de „cele pământeşti”. Cuplul interpretativ Oana Severin şi Florian Simion au transpus cu măiestrie această viziune creatoare oferindu-ne, de ce nu, posibilitatea să medităm asupra modului în care se poate traduce în muzică, o rugăciune.

Într-o componenţă camerală lărgită (Oana Severin -soprană şi grupul instrumental Dan Cirimpei- vibrafon, Camelia Dodan - flaut, Virgil Prisecariu - contrabas şi Oana Nica – pian) am ascultat două lucrări aparţinând profesorului şi compozitorului Romeo Cozma. Lied-ul Alcor ne-a dezvăluit înclinaţia creatorului spre lirism, prin versurile lui Mircea Florin Şandru. Mai mult decât atât, importanţa unor metafore din planul textului a fost subliniată cu ajutorul rupturilor de expresie sonoră. Cealaltă piesă, Improvizaţie dadaistă pe versuri de Tristan Tzara, a necesitat din partea interpreţilor un talent improvizatoric deosebit, aceştia reuşind să transpună cu succes ambianţa sonoră amestecată, specifică teatrului instrumental. În ultima lucrare, Poemul Blaga, Nebănuitele trepte de Viorel Munteanu, în versiunea interpretativă oferită de Oana Severin - soprană, Camelia Dodan - flaut, Daniel Paicu - clarinet, Adrian Moisuc - fagot, Alexandru Spătărelu - violoncel, Oana Nica - pian şi Anca Leahu - dirijor, am remarcat o bună comunicare între interpreţi şi grija deosebită în conducerea discursului muzical, a cărui dificultate a constat în redarea specificului de factură arhaică şi poetică.

În ciuda conţinutului mozaicat al programului, calitatea interpretării a contribuit la sondarea tezaurului muzical autohton, publicul bucurându-se de audierea unor lucrări inedite, în genuri şi abordări diferite.

Ştefania Porumb,

anul III Muzicologie

Festivalul Muzicii Româneşti 2009 : Muzică şi spiritualitate - Cappella Transylvanica

2009-11-13T14:57:00.003+02:00

Anul acesta, Festivalul muzicii româneşti ajuns la ediţia a XIII-a, a coincis cu sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paracheva, Iaşul devenind, pentru scurt timp, capitala culturală şi spirituală a României.

Deşi festivalul a avut un caracter mai restrâns, efortul organizatorilor de a realiza un eveniment important s-a reflectat prin valoarea artiştilor invitaţi şi prin interpretările de excepţie ale acestora. Concertele, indiferent de natura lor, ar fi meritat interesul publicului ieşean. Repertoriul diversificat structural şi ca ethos a demonstrat potenţialul stilistic şi expresiv al creaţiei româneşti contemporane, care valorifică sursele inepuizabile de inspiraţie pe care le oferă tradiţia folclorică şi bizantină.

Concertul din seara de 12 octombrie, susţinut de corul Cappella Transylvanica în sala Filarmonicii, a fost unul de înaltă ţinută artistică. Cornel Groza, cu o tehnică dirijorală de excepţie, susţinută prin gesturi discrete, dar esenţiale şi un simţ fin al sonorităţii a reuşit să transmită publicului o parte din frumuseţea şi bogăţia creaţiei româneşti.

Atmosfera realizată mi-a amintit de ediţia precedentă a festivalului, unde formaţia corală, cu o prezenţă la fel de acaparantă, a reuşit să surprindă auditoriul prin interpretarea unui repertoriu asemănător, alcătuit din creaţii şi prelucrări corale din tradiţia liturgică ortodoxă şi populară.

Lino-Leano (Nicolae Ursu), Jieneasca (Gheorghe Şoima), Doamne, buzele mele (Gavriil Musicescu), Să ne veselim oleacă (Constantin Arvinte), Lioară (Constantin Râpă), Axion duminical (Gheorghe Popescu-Brăneşti) sau Fericirile (Ioan D. Chirescu) sunt doar o parte din lucrările care au fost interpretate pe scena Filarmonicii într-o manieră rafinată atât în plan tehnic cât şi interpretativ, confirmând încă odată calitatea artistică a formaţiei. Sonoritatea consistentă, omogenitatea vocală, simţul ritmic ireproşabil şi nu în ultimul rând o mare capacitate de comunicare au fost atu-urile care au condus la crearea unui concert de mare calibru.

Anca Gabriela Vatamanu

Anul III Muzicologie