O seară veselă într-o lume tristă...

Într-o zi de miercuri (17 februarie 2010), zi în care melomanii ieşeni palpită la valorile muzical-dramatice, am avut ocazia să ascult opereta-şlagăr Liliacul de Johann Strauss. Este cunoscut faptul că publicul Operei Naţionale Române are un simţ artistic bine cristalizat. Vocaţia culturală a oraşului dar mai ales atractivitatea firească a genului de divertisment sunt doar câteva motive pentru care nu am rămas surprinsă când am descoperit sala „Gaudeamus” a Casei Studenţilor umplută la refuz.

Lucrarea amintită captează atenţia prin spiritul teatral ce pătrunde în operă, prin situaţiile în care sunt puse personajele, prin actualitatea faptelor. Partitura straussiană constituie un prag, o culme a genului ce nu poate fi egalată, dacă ne gândim la relaţia specială dintre libretul bine construit de Karl Haffner si Richard Genée ( după nuvela „Le Reveillon” de Meilhac şi Halevy, tradus în limba română de Paul Gusty) şi muzica inspirată, caracterizată de farmec şi prospeţime a lui Johann Strauss.

Subiectul stă sub semnul unei farse a Doctorului Falke, numită de el „Răzbunarea Liliacului”, destinată prietenului său Gabriel von Eisenstein. Intervin personaje numeroase ce contribuie la accentuarea atmosferei pitoreşti: soţia răzbunatului (Rosalinda), un eventual amant al ei (Alfred), o fată în casă jucăuşă şi „ţipătoare” (Adela), un prinţ rus ce-şi pune la dispoziţie palatul pentru petrecere (Orlovsky), mulţi invitaţi (corul), un director de închisoare (Frank) ce se prezintă drept marchiz şi, în final, un gardian „vesel”, ce face deliciul publicului prin jocul actoricesc. În aceste circumstanţe este imposibil să te mai gândeşti la problemele zilnice şi să nu te destinzi, pentru a savura o seară plină de tonus şi umor, în care lumea vieneză este antrenată în ritm de vals şi acorduri de şampanie...

Adrian Ionescu (Gabriel von Eisenstein) şi Ciprian Marele (Frank)

Distribuţia a fost una echilibrată, cu unele excepţii.

Tenorul Adrian Ionescu a încântat publicul cu bine-cunoscuta sa carismă şi experienţă în lumea operetei. În general, vocea a afişat claritate şi limpezime, cu un timbru consistent şi bogat în registrul central. Într-o formă deosebită mi s-a părut soprana Cristina Simionescu-Sandu, în rolul Rosalindei; deşi în ultima vreme a afişat un aer de oboseală vocală, totuşi, acum a susţinut un rol cu siguranţă de sine, a impresionat prin strălucirea glasului şi prin tonusul jovial, împlinind muzical destule numere printre care şi bine-cunoscutul csárdás. Într-un rol bine închegat, din perspectivă vocală, baritonul Ciprian Marele (Directorul închisorii) s-a distins prin muzicalitate, intuiţia frazării, prin articularea pregnantă a cuvântului. El deţine un glas impozant de bariton, ale cărui virtuţi în registrul central-acut sunt evidente, dar vocea este generoasă şi înzestrată cu armonice calde, omogenă şi catifelată, mobilă la extreme.

Cristina Simionescu-Sandu (Rosalinda) şi Aurel Bălae (Alfred)

Tânăra mezzo-soprană Florentina Onică, a debutat în această distibuţie în rolul (Prinţul Orlovsky). Deşi trebuie să susţină o partitură dificilă în registrul central-grav, tânăra cântăreaţă se impune prin vocea frumoasă, rotundă şi bogat colorată. Este o vocalistă inteligentă care supune expresiei cântul şi conducerea frazării. De precizat faptul că în ultimul timp artista a evoluat în cariera sa lirică, fapt ce a determinat distribuirea ei şi în roluri principale, de exemplu rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla. În privinţa talentului actoricesc, artista are dezinvoltură scenică remarcabilă, şarm şi umor delicios, fiind totuşi un pic exagerată în ideea masculinizării rolului, prin linie ironică şi sarcastică accentuată.

În celelalte roluri: Aurel Bălae a conturat un Alfred nesigur pe intrări, mereu cu ochii la dirijor, cu o emisie încă instabilă, dar cu o voce caldă. Jocul actoricesc îl prinde, dar mai are mult de lucrat pe latura tehnică şi stilistică pentru a fi considerat solist, în adevăratul sens al cuvântului. O prezenţă scenică constantă şi de valoare o deţine soprana Mihaela Grăjdeanu, ce a construit o Adelă jucăuşă, buclucaşă, plină de vervă şi umor, impunându-se nu numai prin dezinvoltura actoricească, ci şi prin colorit vocal predominant de coloratură, deşi natura vocii ei este de factură lirică. Plin de originalitate şi spontaneitate este basul Iulian Sandu în rolul gardianului Frosch, rol în care străluceşte în privinţa jocului scenic, făcând tot hazul şi deliciul publicului. De multe ori mi-am spus că acesta este „rolul vieţii lui”.

Regia acestei producţii, semnată la premieră de Anda Tăbăcaru-Hogea (regretată de ieşeni în urma plecării sale la Opera Naţională din Bucureşti), se bazează pe echilibrul dintre contextul istoric al acţiunii şi receptarea în actualitate. Este meritul regizoarei de a fi dinamizat acţiunea în momentele cheie, completând spaţiul spectacular cu momente coregrafice (czardas-ul), cu acţiuni în underground ale coriştilor. În conceperea atmosferei, regizoarea a beneficiat de un important sprijin din partea scenografei. Deşi concepute şi executate cu mulţi ani în urmă de către prestigioasa artistă Hristofenia Cazacu, decorurile minimale, costumele clasice şi armonioase în coloristică, pentru eroi şi eroine, pastelate pentru corişti şi coriste îşi dezvăluie încă virtuţile de sugestie a spaţiului vienez.

La pupitru, Leonard Dumitriu a condus dinamic şi sigur, însă tempourile alerte, poate prea alerte, au pus câteodată expresia în dificultate. Corul (pregătit de Valeriu Gâdei) a sunat bine, datorită echilibrării partidelor vocale.

O emblemă pur românească, fiindcă românul este inventiv, sunt inserţiile cu tentă ironică în discursul teatral, ce fac divertismentul publicului dornic să facă haz de necaz, în perioadă de criză: (Alfred): A ajuns şi pe la voi criza? , Cine-i tipu’ cu vocea în schimbare?, (Frosch): Aţi primit al 13-lea? şi bonuri de masă?? noi nu... , Tenor la Operă?? Lăsaţi, nu acceptăm bani de la săraci...

Această tentă de ironie adusă societăţii şi vremurilor contemporane ţine de necontenita putere de renaştere a oamenilor, a românilor ce au găsit şi găsesc în continuare motive de bună-dispoziţie, motive ce se însoţesc cu speranţa zilei mai bune. Spre astfel de timpuri nădăjduim cu toţii...

Dalia Rusu-Piersic

Anul II Master

Muzicologie