luni, 11 noiembrie 2013

FMR 2013 - Interviu cu pianista Raluca Ştirbăţ


Tincuţa Agavriloaie, anul III Muzicologie

 Tincuţa Agavriloaie: Sunteți inițiatoarea campaniei de salvare și restaurare a Casei memoriale „George Enescu” din Mihăileni, județul Botoșani. Ce v-a îndemnat spre această acțiune și, de asemenea, spre fondarea Societății Internaționale „George Enescu” din Viena?

Raluca Ştirbăţ: După cum am mai spus-o în repetate rânduri, această casă este simbolul unui întreg capitol de decenii al biografiei enesciene, intrat într-un con de penumbră din motive care ilustrează, din păcate, o cunoaştere de multe ori incompletă a biografiei compozitorului român, plus anumite aspecte, date – voit ori nu – uitării: divorțul părinților sau originea nu tocmai „sănătoasă” a familiei după mamă a compozitorului, Cosmovicii deținând proprietăți întinse în nordul Moldovei.
            În primul rând, această casă nu doar că a fost proprietatea lui George Enescu, la care acesta nu a renunțat niciodată, dar și-o dorea (după ce a pus-o la dispoziție doar pe timp limitat) „restituită în bună stare, ținând socoteală de vechime“, așa cum rezultă clar din documentul original scos la iveală de mine și semnat de Enescu în 1918 la Dorohoi. Aici Enescu a cântat pentru prima dată la pian, aici își petrecea vacanțele în copilărie alături de mama sa, aici revenea în tinerețe și la maturitate, ori de câte ori îi permitea timpul, aici a compus, a definitivat lucrări (bunăoară, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, la căpătâiul mamei sale bolnave în noiembrie 1901) și tot aici a făcut ultimul popas în vara lui 1946, înainte de despărțirea definitivă de România. Mai mult, între toate casele memoriale ale compozitorului român, este singura ridicată efectiv de strămoșii lui Enescu (casa natală din Liveni a fost cumpărată de la familia Vârnav, conacul din Cracalia închiriat – pe perioada în care Costache Enescu a fost arendașul familiei Sofian din Botoșani –, casa din Dorohoi cumpărată de tatăl compozitorului pe la 1910, iar cele de la Tescani și Palatul Cantacuzino, după cum știm prea bine, au fost proprietățile Marucăi).

T.A. Am observat preocuparea d-voastră pentru valorificarea muzicii enesciene. Ce ne puteți spune despre receptarea ei la nivel mondial?
     R.Ş   Muzica lui Enescu are parte – încă și din păcate – de o receptare inegală și nici pe departe de cea pe care ar merita-o. Există, din fericire, tot mai mulți artiști străini și ansambluri de renume care o includ în repertoriul lor, cu un entuziasm, implicare și profesionalism exemplare, dar ponderea pe care operele enesciene o ocupă în programele de concert din străinătate nu poate fi comparată cu cea a „colegilor” săi de generație, compozitori ai sec. XX, aparținând altor naționalități. Mai sunt încă foarte multe de făcut și trebuie înlăturate cât mai repede piedicile care îngreunează accesul muzicienilor de pretutindeni la această muzică extrem de valoroasă, dar și complexă și rafinată: lipsa partiturilor enesciene, rezolvarea problemei drepturilor de autor (fără de care muzica lui Enescu nu poate fi efectiv reeditată) ori numărul dezolant de mic al lucrărilor de specialitate despre Enescu în limbi de circulație universală (și aici ar trebui declanșată la nivel național o strategie serioasă și de durată pentru traduceri de carte pe acest subiect).

T.A. În prezent, lucrați la o teză de doctorat despre Enescu. Ce anume v-a determinat să vă întreptați spre abordarea creației enesciene din perspectivă muzicologică?
R.Ş Cred cu convingere că muzica lui Enescu nu poate fi abordată de muzicianul-interpret al zilelor noastre fără o aplecare serioasă, profundă și de durată asupra aspectelor teoretice ale partiturii, fără o analiză de detaliu de formă, stil, armonie și încadrare a operelor sale atât în contextul creației enesciene, cât și în cel mai larg, al epocilor în care aceasta a luat naștere.

T.A. După ce ați urmat studiile Universității de Arte „George Enescu” din Iași, v-ați perfecționat la Viena. De fiecare dată când reveniţi în țară, cum găsiți Iași -ul pe plan muzical?
R.Ş....Eu am frecventat doar primul an la (pe atunci) Conservatorul din Iași, după care am plecat la Academia de Muzică din Viena, unde am efectuat studiile în întregime, absolvind cu titlul de Magister Artium (cu o lucrare de licență având ca subiect Sonata în si minor de Franz Liszt).
Având în vedere că revenirile mele la Iași sunt destul de rare, iar colaborarea cu Orchestra Filarmonicii „Moldova” a avut loc cu ceva ani în urmă (de aceea aștept cu nerăbdare concertul nostru de astăzi de la Teatrul Național în cadrul Festivalului FILIT, unde mă bucur să colaborez cu tânărul dirijor Cristian Oroșanu, mai vechiul meu coleg din anii de liceu), nu pot spune că am o imagine completă a vieții muzicale ieșene actuale. Doresc însă să subliniez faptul că mă bucură enorm existența Festivalului Muzicii Românești la Iași și salut eforturile și strădania organizatorilor (Universitatea de Muzică „George Enescu” și Filarmonica „Moldova”) de a asigura acestui eveniment extrem de important (în ciuda dificultăților de tot felul) o continuitate peste decenii și o calitate excepțională a repertoriului ales (prin valoare și noutate) și al artiștilor invitați.

T.A. După atâția ani petrecuți la Viena, cu siguranţă ați observat numeroase diferențe între mediul austriac și cel natal. Care ar fi acestea la nivelul percepției și al interpretării muzicale?
R.Ş Ar fi multe de spus.... Sigur că Viena este..... Viena, iar tradiția de secole își spune cuvântul. În primul rând, multitudinea și varietatea evenimentelor muzicale, care-și pune amprenta, în mod fericit-inevitabil, asupra oricărui artist tânăr care are norocul de a se forma și trăi în acest mediu. Eforturile Iașiului din ultimul timp de a se alinia și încadra într-un context european sunt tot mai consistente și vizibile și sunt convinsă că asta va da „roade” concrete și în planul practic, concret al calității noilor generații de muzicieni care vor ieși de pe băncile instituțiilor muzicale ale vechii și dragei noastre urbe.

T.A. Spuneți-ne câteva opinii legate de repertoriul d-voastră din această seară și, de asemenea, de Festivalul Muzicii Românești din Iași, ajuns deja la ediția a XVII-a.
R.Ş. Repertoriul meu din această seară a îmbinat lucrări aflate pe ultimul album-solo apărut anul acesta la Viena („GO-BETWEEN, între dans și vis”) – prima înregistrare pe disc a suitei Joujoux pour Ma Dame op. 7 de Mihail Jora (1924), precum și prima variantă discografică a ciclului integral Pièces Impromptues op. 18 de George Enescu, realizat după manuscrisul original al compozitorului – cu alte piese din creația enesciană, mult prea puțin sau chiar deloc cântate. Este vorba de prima audiție ieșeană a piesei La Fileuse (1897) care, din cunoștințele mele până în acest moment, a mai fost cântată doar o singură dată în anii ’80 de regretata pianistă Aurora Ienei, precum și Hommage à Fauré (1922), o capodoperă enesciană în doar zece măsuri, miniatură de mare valoare, aproape inexistentă – din motive de neînțeles mine – în repertoriul pianiștilor români.
De asemenea, m-am bucurat să prezint în premieră publicului ieșean lucrarea Violetei Dinescu Telomer – Hommage à George Enescu (2004), compoziție de mare farmec și rafinament, pe care am îndrăgit-o din primul moment și pe care am inclus-o în repertoiul meu de concert.
Cât despre Festival..., acesta abia a început, dar o simplă privire aruncată asupra programului spune tot despre calitatea excepțională a repertoriului abordat și a artiștilor invitați: muzică românească de cea mai bună calitate, cu multe prime audiții absolute sau ieșene, ceea ce nu poate decât să ne bucure și să ne dea speranțe. Îmi doresc ca publicul ieșean să fie conștient de valoarea, consistența și importanța acestui eveniment de excepție și să onoreze concertele cu mult entuziasm și într-un număr cât mai mare.

Niciun comentariu: