Întrebări şi răspunsuri pe marginea colocviilor-spectacol
„Muzica în sunete şi cuvinte”, noiembrie-decembrie 2009
Conf. univ. dr. Carmen Chelaru
3 ianuarie 2010
În urma seriei de colocvii-spectacol cu tema Muzica în sunete şi cuvinte, organizate sub genericul Musical Planet – ce au avut loc în Sala Studio a Universităţii de Arte George Enescu, consider necesară, pentru prima dată, o intervenţie-concluzie în formă jurnalistică, din partea organizatorului principal.
De ce această intervenţie?
După aproape patru ani de când s-a născut, Planeta Muzicală a început să atragă tot mai mult atenţia, în special tinerilor muzicieni din Universitate, dar şi în afara ei. Am acordat interviuri, mi s-au cerut detalii privind proiectul, participanţii, forma de evaluare etc. etc. Nu ştiu cât am reuşit să mă fac înţeleasă. Acesta ar fi unul din motive.
Este pentru a doua oară când experimentez colocviul-spectacol ca formă de evaluare a studenţilor interpreţi, la cursul de masterat intitulat Etape stilistice ale istoriei muzicii. De această dată am sesizat o implicare fără precedent a participanţilor, atât prin prezenţa propriu-zisă, cât mai ales prin calitatea demersului general. Acesta este al doilea motiv.
Întrucât evaluarea a avut caracter public, mi se pare normal ca şi concluziile – în majoritate, cel puţin – să fie făcute publice. Iată al treilea motiv.
Ar mai fi şi altele, dar de mai mică importanţă.
De ce Musical Planet?
Din dorinţa constantă şi obsesivă de a evada din rutină – rutina cursului, a seminarului, a tuturor formelor tradiţionale de examinare şi de evaluare. Este o Planetă ce implică mister, valoare – umană şi artistică – spirit temerar!
De ce colocviu-spectacol?
Dintr-un motiv unic şi esenţial: se adresează tinerilor interpreţi. Îmbină aşadar actul artistic cu forma colocvială [colocviu = conversaţie, convorbire, dialog, discuţie. DEX online] şi (de ce nu?) cu oratoria. Unul din invitaţii fideli ai Planetei – profesorul şi interpretul binecunoscut Dan Prelipcean – îşi sfătuia discipolii instrumentişti să declame versuri, ca formă de eliminare a tracului şi de „gimnastică” a spiritului în relaţie cu publicul.
Afişele au constituit un segment important al demersului, în care am căutat să comprim câteva cerinţe de bază ale proiectului în ansamblu: atractivitatea, ţinuta academică, unitatea în diversitate, caracterul artistic al formei şi conţinutului, claritatea, concizia şi logica mesajului, nonconformismul, originalitatea, creativitatea.
Iată câteva opinii, constatări, concluzii:
90% din participanţii activi au luat în serios şi foarte în serios colocviul, transformându-l în eveniment, iar scena în spaţiu artistic. Am simţit la mulţi plăcerea actului artistic. Am sesizat că de data aceasta interesul strict pentru notă a fost depăşit!
Puţini – dar e încurajator! – au fost cu adevărat creativi! Unii au luat prea în serios evenimentul, transformându-l în dramă, iar scena în eşafod! Alţii – şi mai puţini! – nu l-au luat în serios deloc, transformându-l în rutină, iar scena într-un spaţiu gol de sensuri, monoton.
Ţinuta scenică. Majoritatea au redus-o la vestimentaţie. Au fost şi câţiva care au înţeles că implică, pe lângă vestimentaţie: mişcare scenică, expresivitate şi mimică, chiar o minimă scenografie şi regie.
Colaboratorii. Cei mai mulţi şi-au convins colaboratorii să-i sprijine în demers – calitatea actului artistic, ţinuta ş.a.m.d. Au fost, din păcate şi colaboratori cu prestaţie deplorabilă, care n-au înţeles că evenimentul îi include, marcând astfel negativ evoluţia momentului!
Fiecare participant activ a prezentat – în timp limitat – un segment muzical şi un comentariu privind relaţia stil componistic – interpretare, în viziune proprie.
Segmentul muzical. Nivelul tehnic al interpretării nu a fost în totalitate cel corespunzător! Deşi nu acesta a fost scopul colocviului, caracterul public impunea o interpretare tehnică ireproşabilă.
Segmentul oratorial. Am apreciat, acolo unde a existat, prezentarea concisă, organizarea ideilor, dicţia. Unii au confundat expunerea unor puncte de vedere personale privind relaţia interpretare – stil componistic (altfel spus relaţia interpret – compozitor) – care ar fi fost de dorit în cazul de faţă – cu reproducerea unor date, informaţii şi idei din enciclopedii şi tratate. Desigur, acestea trebuiau parcurse, însă numai pentru informarea personală, prealabilă.
Cu o singură excepţie – excelentă, de altfel! – prezentările citite au scăzut nivelul prestaţiei. Mi se pare oportun să prezint aici în ce a constat excepţia.
Tânărul interpret, cu evidente calităţi actoriceşti, şi-a construit momentul pornind de la rolul Leporello din Don Giovanni de Mozart. Ţinuta şi evoluţia scenică au păstrat limitele bunului gust şi ale academismului, fără să cadă în bufonerie, atât în partea muzicală, cât şi în comentariu. Aria interpretată a fost urmată de o prezentare pe un ton declamatoriu, cu dicţie, gestică şi mimică actoricească – ceea ce a transformat simpla lecturare într-un monolog. Interpretul a creat impresia că nu un student masterand dă citire textului arid, monoton, ci Leporello însuşi ia cuvântul, făcând prezentarea în deplină consonanţă cu muzica lui Mozart. În acest fel, involuntar poate, tânărul interpret a mutat atenţia auditoriului dinspre conţinutul textului – simplu, concis, fără nimic spectaculos, de altfel – spre forma lui!
A fost unul din momentele de vârf ale celor patru colocvii-spectacol – suficient pentru a-mi confirma utilitatea demersului.
Pianiştii „titulari” au iscat o problemă suplimentară: optica acompaniatorului ! Aşa cum s-a comentat chiar în seara a doua, pianiştii se constituie (în mod involuntar, probabil) într-o … „falangă” cvasi-independentă, care interacţionează cu alte specializări mai mult pe criterii de prietenie ori în cadrul oficial numit co-repetiţie. Pianul, chiar dacă e un instrument armonic, de o complexitate mai mare decât altele, nu-şi este sieşi suficient – oricum nu mereu ! O faţetă a pianului, cel puţin la fel de bogată în sensuri, este cea camerală, care nu se reduce la repertoriul pentru 2, 3, 4 etc. piane sau mai multe mâini! Au dovedit-o „curajoşii” care s-au constituit în Trio-ul cu pian din seara a doua.
Câteva momente de vârf. În afară de savuroasa intervenţie deja relatată, un deosebit interes a stârnit seara a doua, prin prezenţa şi comentariile mereu interesante şi incitante ale profesorului Dan Prelipcean. Din momentul în care şi-a manifestat acceptul de a participa, am programat în acelaşi spectacol toate formaţiile camerale propuse. Au fost astfel trei cvartete de coarde – cele mai cunoscute din Universitate – şi un Trio cu pian – constituit, se pare, ad-hoc [ad-hoc (lat.) = anume pentru acest scop. DEX online.]. Atât repertoriul propus, cât şi nivelul interpretării acestuia s-au constituit între evoluţiile reuşite ale seriei de spectacole.
O apariţie de asemenea interesantă şi deosebit de creativă a fost cea în care pianista-interpretă a conceput un mini-spectacol, cu recuzită, regie şi doi colaboratori – un „inginer de sunet şi imagine” şi o solistă. Primul – responsabil cu manevrarea unui computer, proiector, ansamblu de imagini privitoare la filmul lui S. Eisenstein, Aleksandr Nevski, compozitorul S. Prokofiev şi muzica creată de acesta pentru film.
După prezentarea imaginilor şi comentariul – destul de amplu, dar de înţeles în acest caz – a urmat partea muzicală – aria de mezzo-soprană din cantata Aleksandr Nevski de Prokofiev, cu acompaniament pianistic. Cântăreaţa-colaboratoare s-a prezentat într-o costumaţie adecvată şi a interpretat în mod remarcabil momentul. Întreaga „regie” a fost bine coordonată şi a pus în valoare imaginaţia, spiritul creativ şi cel organizatoric al pianistei.
Defecte?
Au fost destule, ca în orice început. Le voi menţiona însă „cu uşile închise”, doar interpreţilor, mai întâi pentru că scopul acestor activităţi nu este acela de a umili, de a critica cu orice preţ, de a căuta defectele. Apoi, rezultatele au fost de această dată deasupra aşteptărilor şi de aceea iniţiativele benefice, chiar imperfecte, merită încurajate.
Ce-ar fi de dorit?
Înregistrarea integrală a unor asemenea evenimente – material de lucru pentru îmbunătăţiri ulterioare.
Colaborarea şi comunicarea cu profesorii şi colegii; de asemenea, contactul între diversele specializări / catedre / facultăţi / universităţi chiar, în pregătirea şi desfăşurarea unor astfel de acţiuni.
Ce-ar fi de dorit?
Înregistrarea integrală a unor asemenea evenimente – material de lucru pentru îmbunătăţiri ulterioare.
Colaborarea şi comunicarea cu profesorii şi colegii; de asemenea, contactul între diversele specializări / catedre / facultăţi / universităţi chiar, în pregătirea şi desfăşurarea unor astfel de acţiuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu