Preludii şi fugi de J. S. Bach în viziunea interpretativă a Oanei Cărbunariu

Vineri, 5 aprilie 2013, a avut loc în sala „Eduard Caudella” recitalul pianistei Oana Cărbunariu, preparator universitar doctorand la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi.

Absolventă a Facultăţii de Interpretare muzicală – secţia pian, Oana Cărbunariu a obţinut premii la concursuri naţionale de interpretare cu sunt „Carl Czerny”,  „Primăvara Artelor”, sau „George Georgescu” şi a susţinut numeroase recitaluri pe scenele din ţară în calitate de pianist solist şi pianist acompaniator, dintre care menţionez: Festivalului Naţional „Remember Enescu”, ediţia a IX-a (2009), Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, Piaţa Festivalului, Bucureşti (2009), Seară de Muzică Românească în cadrul Festivalului Muzicii Româneşti, ediţia a XIII-a, Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi (2009), Festivalului Naţional „Remember Enescu”(2010).

Programul recitalului a cuprins preludii şi fugi extrase din cele două volume ale „Clavecinului bine temperat”  de J. S. Bach. Concepute în anii 1722 şi 1742, acestea aduc în prim plan turnura pe care o luase, încă din secolul al XVII-lea, limbajul muzical: sistemul tonal şi temperarea - rezultate din operaţiunea de împărţire a conţinutului sistemului sonor în semitonuri egale. Concepţia seriei de preludii şi fugi este clară, succesiunea lor acoperind în totalitatea cadranul tonalităţilor majore şi minore. Surprinzător este universul expresiv divers, pregnant al temelor de fugă, Bach demonstrând, prin modele neegalate până în zilele noastre, potenţialul inepuizabil al acestui gen, marcat de rigoarea şi simetria arhitecturii în contrast cu libertatea improvizaţiei (în unele preludii, de exemplu), ce alternează cu tendinţa de ordonare a construcţiei sonore (în altele). Toate acestea subliniază, parcă, puterea simbiozei dintre cele două componente ale ciclului. De altfel, varietatea cu care Bach tratează fiecare cuplu în parte este impresionantă.

Alegerea repertoriului nu a fost întâmplătoare. Deşi la prima vedere, creaţia compozitorului ne apare, metaforic, o insulă bine definită pe harta imaginară a muzicii[1] – cu contururi clare, consistenţă de granit, masivitate şi relief bogat –, ea ne lansează neîncetat, peste timp, teme de meditaţie, ne predispune la reflecţie şi ne îndeamnă la aspiraţii înalte, atingând cele mai sensibile puncte ale simţirii. Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul interpretei Oana Cărbunariu, a cărei opţiune repertorială se justifică nu numai prin pasiunea pentru muzica marelui compozitor, pentru stricta organizare, simetria construcţiei şi claritatea expunerii, dar şi prin alegerea tematicii de cercetare doctorală ce are bază viziunea diacronică asupra cuplului preludiu-fugă.

Încă de la început Oana Cărbunariu a impresionat prin lejeritatea tehnicii pianistice, precizia ritmică, dar mai ales prin lipsa totală a oricărei crispări, ceea a condus la emiterea unui sunet pur, curat, înveşmântat de candoarea şi prospeţimea frazării şi de o evidentă bucurie de a cânta.

---

[1] Antigona Rădulescu, Johann Sebastian Bach, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2010, p.38. 

                                                  Anca Gabriela Vatamanu

                                                 Master anul II, Muzicologie

Sunetul Muzicii la Opera Română din Iaşi (distribuţia a doua)

          O nouă premieră a avut loc la Opera Română din Iaşi. Deşi actuala stagiune a fost marcată de o serie de noutăţi, directorul general al instituţiei, Beatrice Rancea a continuat să surprindă publicul ieşean propunând un musical îndrăgit de multe generaţii - Sunetul muzicii.  Acesta a fost prezentat în două distribuţii, pe 3 şi 5 aprilie 2013, în Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”.

Regizorul Mihaela Bogdan a mai montat spectacolul la Cluj-Napoca în urmă cu doi ani după faimoasa ecranizare din 1965. Ideea i-a aparţinut producătorului Richard D. Zanuck, care împreună cu scriitorul Ernest Lehman şi regizorul Robert Wise au reuşit să recreeze povestea familiei von Trapp după romanul eroinei principale Maria Augusta scris în 1949 -  The Story of Family Singers.

Versiunea de la Iaşi, a respectat, însă, piesa omonimă prezentată în 1959 pe Broadway, cu un libret semnat de Howard Lindsay şi Russel Crouse. La pupitrul dirijoral s-a aflat Mircea Holiartoc de la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galaţi.

Opera din Iaşi este a treia instituţie din România care a abordat acest tip de spectacol, premiera naţională având loc în anul 2009, la Teatrul German de Stat din Timişoara.

Istoria musicalului are peste un secol si jumătate, iar originile se regăsesc în vodevil, opera comică si opereta. De-a lungul timpului, însă, acesta a luat structura unui spectacol construit pe o acţiune dramatică, unitară, într-o alternanţă de scene vorbite, numere muzicale şi coregrafice.

Cronicarii au consemnat primul musical în 1866, când, la New York, o trupa de dansatori europeni puneau în scena The Black Crook. Entuziasta apreciere a publicului a determinat muzicieni de mare talent ca George Gershwin, Frederick Loewe, Leonard Bernstain, Oscar Hammerstein sau Richard Rodgers să cultive acest gen.

Perioada de aur a musical-ului a fost decada anilor ’50-’60, când, în impunerea unor noi titluri, un rol semnificativ l-a avut cinematografia.

Producţia Broadway din 1959 a musical-ului Sunetul muzicii de Richard Rodgers, cu Mary Martin şi Theodore Bikel în rolurile principale, s-a bucurat de un succes neaşteptat. De atunci, aceasta s-a jucat peste tot în lume.

Pentru prima dată la Iaşi, spectacolul fost prezentat în limba română, traducerea cântecelor fiind adaptată de Adrian Ionescu, solist al Operei Române. Din distribuţia a doua au făcut parte: Florentina Onică (Maria Reiner), Iulian Sandu (căpitanul Georg von Trapp), Elena Roşca (Maica Stareţă), George Cojocaru (Max Detveiler), Ana Maria Donose (Elsa Schraeder), Andrei Fermeşanu (Rolf Gruber), Teodora Sandu (Liesl) Ştefan Atârgoviţoae (Friedrich), Cătălina Brănişteanu (Louisa), George Marcu (Kurt), Ştefania Doroşincă (Brigitta),  Viviana Radu- Ţaga (Marta), Amalia Groza (Gretl), Mihaela Grăjdeanu (Sora Sophia), Brânduşa Moţoc Creangă (Sora Margaretta), Tudor Florenţa (Franz), Silvia Aboaice (Frau Schmidt), Eduard Sveatchevici (herr Zeller), Cristina Talmaciu  (Frau Zeller), Cătălin Berea (Baronul Elberfeld), Tatiana Purcaru (Baroneasa Elberfeld), Victor Zaharia (preotul).

Pentru un spectacol atât de notoriu, montat într-un timp record, realizările autorilor merită lăudate. Soliştii, corul şi orchestra Operei Naţionale Iaşi, dar mai ales copii din ansamblul „Juniorii Operei” au cântat cu  aplomb, în stil. Având vârste cuprinse între şapte şi şaisprezece ani, ei au reuşit performanţa de a-şi interpreta rolurile cu succes, implicându-se dezinvolt în derularea acţiunii, dovedind, în acelaşi timp, acurateţe intonaţională, o adecvată adaptare a gesticii şi a registrelor vocale.

            Îndrumarea membrilor grupului „Juniorii Operei” îi aparţine Ralucăi Zaharia. Corul a fost înfiinţat în 2011 din iniţiativa directorului general Beatrice Rancea, fiind o prezenţă constantă pe scenă, în spectacole precum Tosca, Aida, Boema ş.a.

În privinţa prestaţia artiştilor lirici ai Operei Române din Iaşi, trebuie precizat, mai întâi, că există o anumită dificultate în abordarea unor astfel de roluri, având în vedere diferenţele existente între cele două genuri: musical şi operă.  Totuşi, soliştii şi-au demonstrat calităţile vocale şi actoriceşti. Soprana Ana Maria Donose - Marcovici, spre exemplu, a reuşit o transpunere fidele în pielea simandicosului personaj Elsa Schraeder, întrând astfel în rândul celor mai autentice apariţii.  

Mezzo-soprana Florentina Onică a pus în jocul său actoricesc multă dedicaţie, distingându-se printr-o tehnică vocală adecvată genului de musical. În rest, mai trebuie apreciată acurateţea vocală şi dicţia impecabilă a tuturor interpreţilor.

Dirijorul Mircea Holiartoc a avut o gestică precisă, corectă atât în paginile a capella  cât şi în cele vocal-orchestrale, reuşind să creeze un spectacol fluent, la care s-a adăugat regia dinamică, minuţios realizată cu elemente bine integrate de Mihaela Bogdan. Intervenţiile coregrafice, imaginate de Edi Stancu şi Andra Gheorghe, au fost şi  ele corespunzător inserate în ambianţa generală.

            Scenografia, gândită de clujeanul Valentin Codoiu, a fost una agreabilă, în ciuda faptului că desenele proiectate pe cortine au părut uneori prea naive. Cu toate acestea, imaginea de ansamblu a fost sugestivă, astfel încât s-a putut trece cu vederea aceste detalii.

A fost un spectacol îndelung aplaudat, atât pentru muzica de mare succes cât şi  pentru dedicarea şi seriozitatea tuturor celor implicaţi. 

                                                                     Anca Gabriela Vatamanu,
                                                                    Master anul II, Muzicologie
 

Concert simfonic cu un protagonist inedit - chitara clasica

În seara de vineri 19 aprilie 2013, a avut loc în sala teatrului „Luceafărul” din Iași, concertul simfonic dirijat de Romeo Rîmbu, solist fiind Dan Alexandru Arhire la chitară.

Dirijorul Romeo Rîmbu a susținut peste 700 de concerte în Europa, Brazilia, Japonia, Coreea de Sud și Turcia. În anul 2010, obține titlul de Doctor in muzică al Universității Naționale de Muzică din București.

Prima lucrare din program a fost España, compusă de Emmanuel Chabrier (1841-1894). Compozitor francez, Emmanuel Chabrier a fost remarcat de Claude Debussy, Maurice Ravel, Richard Strauss, Erik Satie și Igor Stravinsky. Scrisă pentru orchestră, España este una din cele mai cunoscute compoziții ale sale, influențându-l pe Stravinsky în baletul Petrushka.

Orchestra, împreună cu dirijorul Romeo Rîmbu a reușit să redea o variantă bună a acestei lucrări ce nu are un grad de dificultate ridicat, dar implică o participare a tuturor grupurilor orchestrale. Micile nesincronizări ale partidei cornilor au fost sesizabile, însă dirijorul  a reușit să mențină orchestra până la finalul lucrării. În ceea ce privește muzica, lucrarea are un caracter festiv, cu sonorități  puternice, în special datorită utilizării frecvente a compartimentului alămurilor.

Concierto de Aranjuez, a doua lucrare din program, aparține compozitorului spaniolJoaquin Rodrigo (1901-1999), fiind cea mai cunoscută compoziție a sa.

Dan Alexandru Arhire, solistul concertului, este absolvent al Universității de Arte „George Enescu”, clasa de chitară clasică, debutând ca solist împreună cu Filarmonica ieșeană încă din anul 2008. A susținut peste 50 de recitaluri solo de chitară, atât în țară cât și în străinatate, fiind în prezent doctorand în cadrul aceleași universități.

În interpretarea concertului, Dan Alexandru Arhire a dat dovadă de precizie, însă nu a excelat în plan interpretativ. Deși chitara a fost amplificată, raportul sonor dintre orchestră și solist a fost echilibrat. Lucrarea are pasaje de virtuozitate tehnică pe care solistul le-a cântat fără probleme, dar și momente lirice în care chitara cântă fără orchestră. 

În a doua parte a concertului, s-au cîntat Dansurile slave op. 72 de Antonin Dvořák.

Orchestra a pierdut din concentrare oferind o variantă mediocră, deși lucrarea nu este foarte dificilă. Conexiunea dintre dirijor și orchestră a fost aproape inexistentă. Gesturile dirijorale ale lui Romeo Râmbu mi s-au părut uneori nepotrivite cu contextul muzical. Cu toate acestea, orchestra și dirijorul s-au bucurat la finalul concertului de aprecierile publicului. 

 Iulian Croitoriu, anul III Muzicologie

Cultura muzicală ieşeană în dialog cu cea elină: o „viziune” materializată

În perioada 11-13 aprilie, Universitatea de Arte din Iaşi a găzduit un ciclu de manifestări reunite sub titlul general Creaţia muzicală elenă – o viziune. Proiectul a vizat un dialog cultural între două state apropiate nu doar ca aşezare geografică, dar şi ca urmare a evoluţiei istorice (cultura românească reflectând puternice influenţe din sfera spaţiului etnic grecesc, mai ales în perioada domniilor fanariote). Suntem familiarizaţi cu bogăţia culturii antice eline, reprezentată în majoritatea artelor şi domeniilor de cultură prin opere, scrieri, lucrări de o valoare estetică nealterabilă de-a lungul secolelor, devenind repere universale de frumuseţe, echilibru şi armonie. Însă patrimoniul spiritual din spaţiul grecesc nu se limitează doar la perioada Antichităţii. Deşi umbrită de marile puteri imperiale ale Europei, suferind influenţe puternice datorate contextului politic tensionat, cultura elină a continuat să existe, să se dezvolte, ajungând în epoca modernă să fie reprezentată de artişti, esteticieni, scriitori, filosofi, care nu s-au bucurat de o notorietate prea largă, din cauza izolării geografice şi a diferenţelor de ethos, limbă, evoluţie istorică. Muzica a avut, în mod inevitabil, acelaşi destin al izolării de contextul larg şcolilor naţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cei care au început să lupte pentru formarea unei culturi muzicale moderne în sudul Peninsulei Balcanice au fost compozitori, poeţi, pictori care au călătorit în Franţa, Italia, Germania, Rusia, în scopul perfecţionării, intrând în contact cu artişti novatori, consacraţi pe plan european.

Ciclul manifestărilor din aceste trei zile a fost dedicat compozitorului Manolis Kalomiris, considerat reprezentant de seamă al şcolii muzicale elene din prima jumătate a secolului al XX-lea. Concertul coral, urmat imediat de cel vocal-simfonic în seara zilei de 11 aprilie, recitalul vocal-instrumental de pe 12 aprilie şi masterclass-ul de lied elen, finalizat cu un recital al clasei de canto pe 13 aprilie, au reunit interpreţi români şi greci pentru a colabora la materializarea unui proiect complex, prin care ne-au fost prezentate diferite aspecte ale culturii muzicale elene de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Am avut, astfel, ocazia să cunoaştem mai îndeaproape creaţia muzicală a compozitorilor greci, în ipostaze multiple.

Coordonatoarea proiectului, Sofia Kontossi, este ea însăşi un muzician complex, cu valenţe multilaterale de interpret, muzicolog, istoriograf. Având la bază formarea ca pianistă (absolventă a Academiei de Arte „George Enescu” din Iaşi, promoţia 1996), şi-a continuat studiile la Universitatea din Atena, unde şi-a susţinut doctoratul în muzicologie cu o primă sistematizare a creaţiei compozitorului grec Leonidas Zoras. Ulterior, a elaborat o teză de doctorat şi în limba română, mult mai amplă şi complexă, referitoare la creaţia de lied din cultura muzicală elenă din prima jumătate a secolului al XX-lea. În cadrul manifestărilor desfăşurate la Iaşi în luna aprilie a acestui an, am avut ocazia să o vedem pe Sofia Kontossi în tripla ipostază de coordonator artistic, prezentator cu rol „iniţiatic” pentru muzicienii români şi pianist corepetitor în domeniul muzicii camerale vocal-instrumentale.

În prima seară, am asistat la un concert coral susţinut de ansamblul Cantores Amicitiae al Universităţii de Arte din Iaşi, care a interpretat diverse piese din repertoriul creaţiei de gen a compozitorilor Leonidas Zoras (Cinci cântece pentru cor de femei din ciclul Darurile dragostei), Dionyssis Savopoulos (O mare mică), Yannis Constantinidis (Ce ţi-am făcut...), Manos Hatzidakis (Peribanou), Giorgos Kouroupos (Glorie păcii), Sotos Vassiliadis (Mantinades). Lucrările audiate s-au remarcat prin diversitatea elementelor de scriitură plurivocală (monodii expresive interpretate la unison, dialogul bine reliefat dintre voci, cu efect dinamizant asupra caracterului general, momentele de evoluţie a discursului sonor prin succesiuni acordice), prin diferitele tehnici de emisie vocală  (zone de redare „dreaptă”, cu scop de maximă omogenitate a discursului, ca în Cântecele pentru cor de femei, sau momente de culminaţie caracterizate prin densificarea treptată a ţesăturii plurivocale, interpretare vocală prin tensiune şi susţinere permanentă). Armonia pieselor ascultate poate fi afiliată limbajului postromantic târziu de tip tonal lărgit, cu inserţii modale şi elemente cromatice (specifice folclorului local al regiunilor greceşti). Formulele de cadenţare reflectă cel mai clar acest tip de limbaj tono-modal aflat la confluenţa celor două forme de organizare a sistemelor sonore. Pregătiţi de către prof. univ. dr. Nicolae Gâscă şi conduşi, ulterior, în concert, de către Nikos Maliaras (profesor la Universitatea din Atena, colaborator permanent de 15 ani cu Opera Naţională Elenă), membrii coralei Cantores Amicitiae au captat atenţia publicului prin acurateţea intonaţională, dificultatea rostirii textului integral al cântecelor în limba greacă, reuşind să depăşească pragul simplei rostiri a versurilor printr-o interpretare elocventă, exprimând sugestiv sensul muzical al pieselor.

În partea a doua a concertului, am audiat opt Cântece populare pentru voce şi orchestră din creaţia compozitorului Manolis Kalomiris, în interpretarea sopranei Mina Polychronou şi a orchestrei formată din studenţi ai Facultăţii de Interpretare muzicală. Considerat fondator principal al aşa-zisei şcoli naţionale muzicale elene, compozitorul Manolis Kalomiris este citat de către Sofia Kontossi în prezentarea sa prin confesiunea asupra menirii lui artistice: „Aceasta trebuia să fie misiunea mea, visul meu, ambiţia mea: să devin trubadurul, crainicul neamului meu (...)”. Caracterizate prin structuri modale cromatice (deseori  bicromatice), cântecele lui Kalomiris pot trezi reverberaţii familiare în conştiinţa unui ascultător cu un bagaj mai amplu de audiţii anterioare, şi anume din sfera muzicii româneşti aflată la începuturile sale (secolul al XIX-lea). Liniile modale ale melodiilor, armonizarea tonală, ornamentaţia tipică, de factură orientală, precum şi tematica centrată pe natură, iubire, sentimente patriotice sunt trăsături prezente deopotrivă în creaţiile muzicale aparţinând compozitorilor din Ţările Române de la sfârşitul perioadei fanariote şi din epoca domniei lui Alexandru Ioan Cuza (romanţe, valsuri, piese de salon, cântece populare, cadriluri, coruri). Acestea sunt semne concludente ale influenţelor exercitate de relaţiile politice care existau între regiunile peninsulei balcanice şi statele române aflate deopotrivă sub ocupaţia Imperiului Otoman. Dirijorul Nikos Maliaras a condus concertul şi în partea a doua, orchestra Universităţii de Arte fiind pregătită anterior de către Bogdan Chiroşcă. Momentele de uşoară nesincronizare între solistă şi orchestră se datorează, poate, contextului plin de evenimente şi timpului extrem de limitat pe care l-au avut la dispoziţie pentru repetiţia generală.

Următoarea manifestare a dialogului intercultural a avut loc vineri, la orele 16.00 în aceeaşi sală de audiţii „Eduard Caudella”, sub forma unui recital de lieduri intitulat sugestiv: Când versul întâlneşte melodia: cântece greceşti pentru voce şi pian. Recitalul a fost susţinut de aceeaşi solistă din concertul anterior, Mina Polychronou, acompaniată la pian de Sofia Kontossi.

Manifestarea de vineri după-amiază a permis o receptare mult mai clară a universului muzical din piesele incluse în program datorită prezenţei actriţei Irina Scutariu, care a recitat versiunea în limba română a poeziilor semnate de autori greci, extinzând spaţiul artistic al evenimentului dincolo de cadrul strict muzical. Cu acelaşi scop, au fost folosite şi proiecţiile unor imagini pe un panou aflat în partea stângă a scenei, reprezentând picturi ale artiştilor plastici greci, cu un impact vizual puternic, captivând atenţia prin puterea expresiei şi corelarea cu elemente din curente diferite ale secolului XX: impresionism, naturalism vegetal, ajungând până la suprarealism, cubism şi abstracţionism simbolic. Din păcate, nu am avut posibilitatea de a nota şi reţine detaliile referitoare la picturi şi legătura lor cu cântecele interpretate, însă prezenţa lor alături de muzică şi poezie a contribuit esenţial la rezultatul estetic final. Astfel, pe lângă prezentarea detaliată oferită de Sofia Kontossi asupra stilului, elementelor de limbaj muzical şi atmosferei generală din fiecare cântec, publicul a fost încântat de frumoasa comunicare dintre arte şi diversitatea tipurilor de manifestare artistică la care a asistat, edificându-se, totodată, asupra semnificaţiei versurilor după care au fost compuse liedurile elene.

Succesiunea acestora a fost stabilită după criterii istorico-stilistice, urmărind un fir evolutiv pe direcţia romantismului târziu, postromantismului, urmate de trimiteri spre zona melodismului francez de factură impresionistă, precum şi de tensionări armonice şi expresive specifice expresionismului, cu revenirea din ultimul cântec la tipul de melodie ce poartă amprenta spaţiului balcanic. Deoarece Sofia Kontossi preferă folosirea termenului de „cântec” în loc de lied pentru creaţia de gen în cultura muzicală elenă, voi adopta şi eu aceeaşi terminologie pentru a respecta caracterul şi trăsăturile stilistice specifice ethosului balcanic.

Primul lied audiat aparţine compozitorului Spyridon Filiskos Samaras, descris de prezentatoare ca reprezentant important al operei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi un precursor al stilului specific lui Puccini. Cântecul are o melodie accesibilă, se caracterizează prin cantabilitate, simetrie (bazându-se pe idei muzicale reluate şi variate). Din punct de vedere stilistic, se pot crea conexiuni cu lied-ul romantic schubertian şi cu ariile specifice belcanto-ului italian.

Am audiat apoi două cântece din creaţia lui Manolis Kalomiris (1883-1962), celebrat de muzicienii greci în acest an pentru cei 130 de ani de la naşterea sa. Un amănunt interesant şi relevant referitor la acest creator este locul naşterii sale (Izmir, Turcia) şi legăturile cu Rusia, aspecte care i-au marcat decisiv evoluţia stilistică. Cele două cântece interpretate (Să grăiesc?, Nenăscute cântece) s-au remarcat prin caracterul confesiv al muzicii, impregnat de textul de esenţă filosofică, centrat pe tema legăturii dintre creator şi arta sa. Muzica, de un lirism sublim, se află într-o legătură intimă cu semnificaţia versurilor (auzite mai întâi în versiunea recitată de Irina Scutariu), situându-se într-o zonă stilistică de factură romantică târzie, adânc pătrunsă de modalism (înlănţuiri acordice plagale sau alunecări cromatice care se percep clar la nivelul audiţiei prin culoarea sonoră particulară). Un alt aspect semnificativ este acompaniamentul pianistic foarte dens, desfăşurat în mare parte prin evoluţii arpegiale ample, cu rezonanţe armonice bogate.

Din creaţia lui Emilios Riadis, am audiat două piese din ciclurile din Treisprezece mici melodii elene (Întrebarea) şi Nouă melodii elene (Egipteanca), prezentate drept miniaturi vocal-instrumentale de factură impresionistă. Sofia Kontossi a menţionat maniera debussyistă şi raveliană ca trăsături stilistice datorate influenţei exercitate de melodismul francez cu care compozitorul a intrat în contact, aspect observat apoi în timpul audiţiei prin simplitatea melodiei, de o elevată expresivitate, cu sonorităţi modale, şi prin acompaniamentul pianistic diafan, fluid ca o pânză sonoră.

Din creaţia lui Leonidas Zoras am audiat ciclul Instantanee – nouă poezii foarte mici de Giorgios Seferis, care se încadrează în aceeaşi zonă de tip impresionist datorită titlurilor descriptive, conciziei imaginilor sonore, construcţiei intonaţionale bazate pe tonuri.

Un moment inedit al recitalului a fost cântecul intitulat The wind sprang up at four o’clock  din ciclul de Şase poezii dupa T. S Elliot al lui Jani Christou. Din prezentarea densă în informaţii referitoare la contextul istoric, cultural şi estetic în care fost creat acest ciclu, am reţinut existenţa unui progres psihologic în evoluţia discursului muzical şi a versurilor poetice, prezenţa unor stări de tensiune puternică, pe fondul coşmarului şi al angoasei, precum şi legătura cu teoria simbolurilor arhetipale în viziunea lui Carl Gustav Jung. După cum a precizat Sofia Kontossi înainte de a intepreta acest cântec, poetul şi compozitorul propun „eliberarea omului contemporan din propria lui condiţie existenţială prin unirea eului individual cu eul colectiv”. Sentimentele de dezechilibru lăuntric, rătăcire haotică în spaţiul propriei existenţe sunt redate sonor printr-un limbaj armonic situat înafara tonalităţii, cu disonanţe puternice, rupturi interioare neaşteptate între frazele muzicale.

Recitalul s-a încheiat printr-o „revenire acasă”, după cum a precizat metaforic Sofia Kontossi, adică printr-un cântec deosebit de liric, expresiv, aparţinând compozitorului Manos Hatzidakis, care a readus auditoriul în spaţiul unor sonorităţi de factură romantică. Intitulat Cu prima picătură a ploii, cântecul se caracterizează printr-un melodism ardent, cu o culminaţie de mare intensitate afectivă, urmată de cadenţa finală conturată în spaţiul solid al tonalităţii, generând acea stare de stabilitate, de ancorare în zona terestră după o îndelungată şi sinuoasă incursiune.

Dialogul dintre voce şi pian a fost permanent corelat cu semnificaţia versurilor, acordând importanţă atât discursului solistic, cât şi acompaniamentului cu rol de prim-plan uneori. Vocea sopranei Mina Polychronou se caracterizează printr-o culoare timbrală luminoasă, uşor extrovertită, adecvată mai degrabă muzicii camerale decât celei de concert vocal-simfonic, având capacitatea de a reda o paletă largă de trăiri, de a crea în conştiinţa auditorului stări interioare canalizate pe o anumită direcţie estetică. Înzestrată cu un vibrato rapid şi strâns, asemănător unui tremollo violonistic, Mina Polychronou este genul de soprană care transmite fior lăuntric, potrivindu-se unui context restrâns şi unei muzici caracterizate prin rafinament estetic şi intimism sonor.

Seria manifestărilor de muzică elenă modernă s-a încheiat cu recitalul susţinut de studenţi ai specializării de Canto de la Universitatea de Arte din Iaşi: Ioana Coviţă, Daniela Gorea, Naomi Băluţă, acompaniate la pian de Georgiana Holban, Oana Varganici şi Teodora Ciupescu. Recitalul a încheiat masterclassul de lied elen desfăşurat în perioada 9-13 aprilie şi totodată ciclul manifestărilor organizate în colaborare cu artiştii greci veniţi în România cu această ocazie. Adresăm Sofiei Kontossi calde felicitări pentru iniţiativa de a organiza aceste manifestări şi sperăm ca legătura creată să se perpetueze în viitor prin alte proiecte de colaborare.

În loc de concluzie, voi încheia prezentarea seriei de evenimente ce au apropiat culturile muzicale moderne românească şi grecească prin câteva versuri din creaţia poetului, istoricului şi criticului literar Kostis Palamas. Fragmentul citat face parte din poezia Să grăiesc? (transpusă muzical în cântecul cu acelaşi titlu compus de Manolis Kalomiris), care face trimitere la procesul creaţiei, la comunicarea dintre arte şi la frumuseţea care se naşte în urma extrovertirii eu-lui artistic (fie poetic, dramatic, muzical sau plastic).

Cuvântule, ajungi tu primul şi cunună-te

Cu Tăcerea.

Şi grăiţi voi, Cântece,

Roade ale cuplului neîmperecheat.

Grăiţi voi, Cântece,

Cu nespusa frumuseţe

Pe care buzele întredeschise o au

În desenele mute.

Mihaela Balan - doctorand Muzicologie