A fi în centrul vieţii culturale româneşti, a lua parte la evenimente artistice memorabile, a asista la spectacole, concerte, recitaluri, simpozioane de o incontestabilă valoare, iată unul din scopurile pentru care orice muzician, meloman, sau doar simplu iubitor de cultură merită să facă unele sacrificii pentru a vedea toate aceste manifestări din interior. Festivalul Internaţional „George Enescu” devine pentru românii mai îndepărtaţi de capitală un miraj televizat, o serie de evenimente transmise prin mijloacele media la care ei asistă placizi, obiectivi, ca orice punct de vedere exprimat din exterior.
Muzica din cadrul festivalului, difuzată de Televiziunea Română, a devenit, cu trecerea timpului, un real focalizator de interes pentru publicul de pretutindeni, acaparându-i atenţia direct proporţional cu maturizarea sa artistică, dar mai ales cu creşterea calităţii şi anvergurii acestui eveniment de la o ediţie la alta.
2 – 8 septembrie 2009: o săptămână de aventuri în spaţiul bucureştean trăite de un muzicolog în formare, venit de pe meleagurile ieşene special pentru seria de manifestări incluse în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”. Având şansa unui prim contact cu viaţa culturală a capitalei în plin sezon artistic, am participat la un număr mare de manifestări, în măsura în care timpul limitat mi-a permis. Deşi organizarea festivalului a fost minuţios realizată, iar concertele, indiferent de natura lor, aveau în egală măsură potenţial de atracţie, am fost pusă în situaţia de a alege doar unele dintre ele.
Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului „Enescu” a debutat, în mod simbolic şi omagial, cu opera fundamentală a marelui compozitor român, Oedip, pe data de 30 august. Periplul meu a început câteva zile mai târziu, primul concert inclus pe lista celor disponibile fiind a doua reprezentare a lui Oedip, din data de 2 septembrie. Singura deosebire faţă de primul concert a constat în interpretarea rolului principal de către baritonul Ştefan Ignat, solist al Operei Naţionale Române din Bucureşti, în locul lui Franck Ferrari. Spectacolul a fost o coproducţie cu Théâtre du Capitole din Touluse. Realizat dintr-o perspectivă regizorală de excepţie, asigurată de francezul Nicholas Joël, Oedip-ul de miercuri seară a rămas în memoria publicului prezent ca un spectacol emblematic, atât prin anvergura desfăşurării, cât şi prin valoare artistică. Viziunea scenică a reprezentat, după părerea mea, o paradoxală simbioză între grandoare şi discreţie, o montare sofisticată şi totuşi, de o simplitate tranşantă. Acest fapt nu s-a evidenţiat, însă, ca antinomie între cele două aspecte, ci ca o unitate organică, indisolubilă între acestea, dând naştere unei montări de tip european tradiţionalist, de un rafinament echilibrat şi o şlefuire minuţioasă. În ciuda decorurilor gri, sugerând un spaţiu ireal, aplatizat, lipsit de viaţă, spectacolul a avut o strălucire interioară aparte, conferită de modalitatea de exprimare a semnificaţiilor ascunse ale operei şi de fuzionarea tuturor elementelor muzicale, teatrale, scenice. Astfel, universul creat de regizorul francez s-a constituit sub forma unei lumi a spiritelor, cu mişcări ireale, halucinante. Totul s-a bazat pe forţa de sugestie a detaliilor simbolice, a scenografiei creionate într-un cenuşiu tern, a vestimentaţiei uniformizante. Ca şi în teatrul antic, corul a avut rolul de comentator al evenimentelor, dar nu într-o manieră pasivă, statică, ci în mod evident fiind implicat în acţiune.
Dramaturgia spectacolului a fost construită în conformitate cu evoluţia dramei interioare a protagonistului, tensiunea fiind atent gradată de la primele scene lipsite de griji sau probleme, la momente precum apariţia Sfinxului din trapă, sau scena automutilării. Acestea au avut în viziunea regizorului Nicholas Joël o expresie profund interiorizată, dar cu atât mai dramatică prin zbuciumul intens, concentrat înăuntrul lui Oedip.
Baritonul Ştefan Ignat – pe care am avut ocazia să-l audiem şi în spaţiul ieşean în anul 2005, cu ocazia comemorării a cinci decenii de la moartea lui Enescu – s-a remarcat prin trăirea artistică profundă, transmisă publicului cu aceeaşi intensitate. A reuşit să se transpună în „pielea” personajului său cu un dramatism nici bombastic, exacerbat, nici superficial. A rămas oprit undeva la limita dintre spaţiul lăuntric şi lumea exterioară. Interpretarea lui Ştefan Ignat a avut o doză de tensiune intrinsecă potrivită pentru redarea frământărilot lui Oedip într-o formă demnă, resemnată. Scena automutilării a reprezentat o reuşită culminaţie a evoluţiei solistului.
Am fost impresionată de interpretarea mezzosopranei Ecaterina Ţuţu, în rolul Sfinxului. Personaj lugubru, Sfinxul a avut o apariţie mistică, fantasmagorică, fiind întruchipat de solistă într-o viziune personalizată prin acele inflexiuni în supraacut cu efect sfâşietor, cu oscilaţii rapide de registru, cu jocuri de tehnică vocală, îmbinând sunetele cu frecvenţă determinată cu diverse forme de exprimare meta-muzicală: vorbire, râs caustic, tribulaţii manifestate sonor prin glissando-uri vertiginoase. Din punct de vedere cromatic, Sfinxul a fost singurul personaj contrastant cu cenuşiul general, având o ţinută neagră, special amenajată pe scenă, care a avut un impact puternic: mi-a creat senzaţia de lugubru, macabru, chiar demonic.
Oedip-ul enescian a fost cu siguranţă „o piesă de rezistenţă” în programul festivalului Enescu din acest an, devenind atât în deschiderea, cât şi în reluarea sa cu noul solist, o adevarată emblemă a culturii muzicale româneşti de actualitate.
* * *
Am aşteptat seara următoare cu mare nerăbdare. Joi, pe 3 septembrie, am asistat la un concert simfonic din seria „Creaţia muzicală românească contemporană”, care a avut loc la Ateneul Român. Concertul a fost susţinut de Filarmonica „Transilvania” din Cluj, dirijată de Sascha Goetzel. Programul a cuprins în mod exclusiv lucrări ale compozitorilor români din secolele XX-XXI. Orchestra din Cluj este în prezent un ansamblu cu personalitate artistică în viaţa muzicală a ţării, dar şi peste hotare, având în istoricul său colaborări cu dirijori şi solişti de mare calibru din întreaga lume. Cu o evidentă capacitate de adaptare oricărui stil şi gen componistic, orchestra a dovedit omogenitate şi coeziune, echilibru stilistic în redarea muzicii fiecărui compozitor, în conformitate cu epoca în care a trăit şi activat.
Prima lucrare – Concertul nr. 2 pentru orchestră de coarde de Sigismund Toduţă. Am remarcat interpretarea solemnă, echilibrată, capabilă să redea substanţialitatea densă a modalismului şi polifoniei toduţiene.
Lucrarea lui Mihai Mitrea Celarianu, intitulată Par ce fil d’or, făcând parte din ciclul Incantaţiile Nopţii Iluminate, a fost interpretată de soliştii Ovidiu Daniel (tenor) şi Cristian Hodrea (bariton). Mi-a lăsat impresia unui colaj stilistic cu elemente specifice diferitor epoci, textul contribuind de asemenea la cadrul general mixt, în care am putut auzi limba română întrepătrunsă cu texte în limba germană. După debutul cu sonorităţile aspre, în stil avangardist, muzica dobândeşte accente tragice, într-o atmosferă de tip clasico-romantic. Sonoritatea este în strânsă relaţie cu textul, care se referă la comuniunea om-natură şi la necesitatea respectării integrităţii naturii. În momentul intrării celui de-al doilea solist, muzica devine mai acidă, mai ironică, amintind de stilul sarcastic, caricatural al lui Şostakovici. Inserţiile de clopote, trianglu, marimbă aduc o notă de culoare modernistă întregului complex de idei muzicale.
A treia lucrare din program, Concertul pentru saxofon şi orchestră din creaţia compozitorului Călin Ioachimescu, a surprins publicul prin elementele novatoare incluse. Dintr-o perspectivă mai tradiţionalistă, aş putea afirma că am asistat la un periplu sonor avangardist cu scop de valorificare a multiplelor posibilităţi timbrale ale saxofonului, în diversele sale ipostaze (sopran, alto, bariton). Solistul Daniel Kienzy a avut o misiune dificilă, de a evidenţia tehnici diverse, inedite, care pot fi aplicate saxofonului (sunete emise prin „şuierare”, suflarea în două instrumente concomitent, interpretarea în maniera cimpoiului scoţian). Am avut ocazia să-l mai ascult pe Daniel Kienzy în cadrul unui curs de măiestrie susţinut la Iaşi în martie 2007, lăsându-mi încă de pe atunci impresia unui saxofonist de o virtuozitate debordantă.
La final, am audiat Concertul pentru vioară şi orchestră „Trinity” din ciclul „Bizanţ după Bizanţ”, din creaţia compozitorului Theodor Grigoriu. Lucrare amplă, cu o scriitură deosebit de complexă, concertul lui Grigoriu are la bază intonaţii de origine bizantină, valorificate sub forma unor teme şi idei muzicale disipate într-o ţesătură sonoră densă, organizată după legile formelor şi structurilor moderne. Violonistul Sherban Lupu ne-a încântat cu aceleaşi calităţi interpretative cunoscute publicului din întreaga ţară (am avut ocazia să-l ascult şi pe scena filarmonicii ieşene). Trebuie precizat că prin vioara lui Sherban Lupu, orice pagină muzicală se dezvăluie mai ales din unghiul cantabilităţii, caracterizându-se totodată prin virtuozitate şi o firească dezinvoltură.
Concertul cu program românesc n-a avut parte de un public numeros (era de aşteptat, de altfel), după cum nici în sălile ieşene nu se întâmplă acest lucru. Totuşi, am fost încântată să am drept vecini de audiţie un cuplu de tineri care veniseră la acel concert din curiozitate, cu un real apetit pentru muzica nouă din creaţia compozitorilor români. În pauza dintre lucrările a doua şi a treia, am avut ocazia să încheg o conversaţie cu cei doi pe marginea muzicii ascultate până în acel moment. Am fost plăcut surprinsă de reacţia lor pozitivă, de opiniile destul de pertinente exprimate în legătură cu substratul filozofic al lucrării lui Mihai Mitrea Celarianu, precum şi de dorinţa lor de a rămâne în continuare la acel concert, deşi se anunţa o seară destul de lungă în continuare. Exemplul lor ar putea fi urmat de atâţia alţi tineri români, însă acest lucru nu se întâmplă prea des din diverse motive. Ignoranţa a atins cote mult prea ridicate pentru a mai putea fi combătută. Şi totuşi... se poate! După cum spune şi Ioan Hollender, directorul artistic al Festivalului „Enescu”, „una dintre imaginile pozitive ale României este cultura”. Dacă noi, cei care locuim aici nu avem interes pentru preţuirea propriilor valori, atunci cine să ne preţuiască?
* * *
Pe lângă evenimentele cu profil concertistic, am asistat şi la câteva cu caracter competitiv. Concursul internaţional „George Enescu” a avut o anvergură surprinzătoare: câte 69 de concurenţi veniţi din toate colţurile lumii la fiecare din cele două categorii (pian şi vioară). Conceput în 4 etape, concursul a beneficiat de o jurizare amplă, din care au făcut parte nume cu o largă reputaţie solistică în întreaga lume: Rolf Dieter Arens, Wolfgang Manz (Germania), Therese Dussaut (Franţa), Elisabeth Eschwe (Austria), Valentin Gheorghiu, Dan Grigore (România), Karin Lechner (Argentina), Alan Weiss (Statele Unite) în comisia pentru pian, iar la vioară Pavel Berman (Italia), Igor Petrushevski (Anglia), Werner Scholtz (Germania), Florin Croitoru, Mihaela Martin, Daniel Podlovschi (România), Sergey Kravcenko (Rusia), Krysztof Wegrzyn (Polonia).
Concurenţii au fost tineri interpreţi, având în palmares importante premii, colaborări şi cursuri de măiestrie care au contribuit la formarea lor. Competiţia a fost destul de strânsă, întrucât fiecare solist a avut ceva de spus, în ciuda emoţiilor fireşti unui concurs de talie internaţională. În etapele a III-a şi a IV-a au rămas doar vârfurile; cei mai buni dintre cei mai buni şi-au concentrat eforturile pentru a arăta juriului calităţile artistice care îi fac demni de un premiu precum cel al Concursului „George Enescu”. Şi iată că rezultatele au adus în fruntea clasamentului pe kazahul Amir Tebenikhin la pian şi polonezul Jaroslaw Nadrzycki la vioară, doi artişti cu un potenţial uriaş, înzestraţi cu personalităţi puternice, capabile să exprime viziuni interpretative originale. Surpriza galei a fost Premiul pentru cea mai bună interpretare a Sonatei nr. 3 „în caracter popular românesc” pentru vioară şi pian din creaţia compozitorului român, oferit aceluiaşi Nadrzycki, care a ridicat toată sala în picioare cu talentul său. Tânărul violonist a dovedit o maturitate a gândirii muzicale surprinzătoare pentru vârsta lui (25 de ani), o însufleţire energică în fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare frază emisă, precum şi o bună capacitate de a dialoga cu orchestra, fără a pierde nimic din strălucirea solistică. Din păcate, interpreţii români care au participat la acest concurs nu s-au remarcat ca apariţii-surpriză, deşi aşteptările ne-au condus în această direcţie. Acest fapt nu trebuie privit ca un dezavantaj, însă avem de învăţat de la cei cu adevărat valoroşi cum trebuie să se prezinte un tânăr interpret la o mare competiţie. A cânta la un instrument presupune nu doar talent, nu doar muncă, nu doar asiduitate, ci mai ales tact şi inteligenţă, căci cântatul nu este o doar artă, dar şi ... ştiinţă!
* * *
Din toată gama de „varietăţi” artistice care mai erau la dispoziţia mea ca auditor, am ales să asist şi la un recital cameral, susţinut la Ateneul Român pe data de 7 septembrie de violonista Clara Cernat, acompaniată la pian de către Thérese Dussaut. În program – muzică scrisă de compozitori din secolul XX: Hindemith, Poulenc, Enescu, Ravel, şi un compozitor contemporan, Thierry Huillet (soţul Clarei Cernat).
Clara Cernat este o reprezentantă de top a şcolii violonistice româneşti, având în spate o bogată activitate solistică, concertistică, iar în prezent ocupând postul de profesor în cadrul „Conservatoire National de Région de Toulouse” şi „Centre d’Enseignement Supérieur de Musique de Toulouse”. Fiică a compozitorilor Hélène Covatti şi Robert Dussaut (premiul I la Marele Premiu al Romei), formată apoi în anii de şcoală de către Marguerite Long, Pierre Sancan în Franţa şi de către rusul Vladimir Horbowski în Germania, Thérèse Dussaut are de asemenea o carieră eclatantă de solistă pe marile scene ale lumii.
Elementul inedit al acestui recital a fost alternarea instrumentelor cu coarde (vioară şi violă) de către Clara Cernat, fapt ce a sporit considerabil orizontul stilistic şi posibilităţile de a pătrunde semnificaţiile muzicii secolului XX prin abordarea altui timbru muzical din familia coardelor. „O necesitate estetică”, după cum afirmă însăşi solista într-un interviu acordat jurnaliştilor pentru suplimentul ziarului „Cotidianul”.
Toate lucrările abordate în cadrul recitalului se constituie ca puncte de reper în cultura muzicală europeană a secolului XX, având multiple trăsături stilistice, şi realizând sinteze de limbaj muzical în contextul creaţiilor compuse în veacul trecut. Astfel, sonatele şi celelalte piese incluse în program înglobează elemente romantice, de tipul sonorităţilor nostalgice, sau a tematicii cu profil sentimental, elemente impresioniste, specifice universului creat de Ravel (ilustrarea unor stări sufleteşti contrastante, valorificarea unor teme din muzica ţigănească), dar şi tendinţe clasicizante, precum echilibrul structural sau scriitura complexă, cu mai multe planuri sonore.
Interesantă pentru publicul românesc este lucrarea lui Thierry Huillet, intitulată Preludiu pentru violă şi pian, o trascripţie după prima secţiune din ciclul „Preludiu, Drumul Crucii şi Învierea”, compusă iniţial pentru violoncel şi orgă. La o primă audiţie, am sesizat un evident caracter spiritual, un conţinut cu tentă religioasă, redat sub forma unor idei muzicale expresive, consistente. Substanţa lor sonoră este încărcată de semnificaţii profane, aspect evidenţiat şi de armonia densă a pianului, destinată sublinierii şi acumulării de tensiune din linia melodică a violei, până la culminaţia acesteia. Epilogul lucrării se situează într-o zonă neutră, nici religioasă, nici laică, reprezentând un moment de câştigare a echilibrului, finalul fiind totuşi marcat de amprenta îndoielii. Care este adevărul suprem?
Interpretarea solistei Clara Cernat vine să materializeze substratul filozofic al lucrărilor abordate într-o viziune interpretativă originală. Fiind şi o pasionată violistă, are posibilitatea să pătrundă mai profund înţelesurile muzicii anumitor compozitori, a căror creaţii de valoare nu se limitează doar la unul sau două instrumente. Cele două creaţii enesciene (Sonata „Torso” pentru vioară şi pian şi Konzertstück pentru violă şi pian), cunoscute mai ales publicului avizat, au beneficiat de o execuţie într-o formulă înnoită; fără a le denatura, solista le-a adăugat sensuri generalizante, cu efect de întregire a concepţiei ansamblu. Îmbogăţindu-le cu neaşteptate valenţe expresive, Clara Cernat a transformat audiţia într-o aventură a descoperirii de noi frumuseţi, pe trasee sonore care au părut, poate, în timp să-şi epuizeze capacitatea de a mai surprinde. În ceea ce priveşte restul lucrărilor, interpreta a reuşit să se transpună în starea necesară fiecărui stil componistic, în rigurozitatea şi sobrietatea potrivite pentru Sonata în Fa major pentru violă şi pian op.11 nr.4 de Paul Hindemith, în starea oscilantă la extremele afective din Sonata pentru vioară şi pian op. 119 de Francisc Poulenc, precum şi în patosul, frenezia şi ritmul electrizant al celebrei Rapsodii pentru vioară şi pian „Tzigane” de Maurice Ravel.
Acest lucru a fost posibil şi datorită pianistei Thérese Dussaut, care s-a mulat după temperamentul vulcanic al violonistei cu abilitate şi flexibilitate, participând pe aceeaşi lungime de undă la redarea specificului interpretativ al fiecărei lucrări. A rezultat o colaborare de succes, un recital de o incontestabilă valoare artistică!
* * *
Cu acest recital cameral s-au încheiat „peripeţiile unui mic muzicolog ieşean prin Bucureşti”. Cel mai bun prieten în acest periplu artistic mi-a fost condeiul. El mi-a purtat noroc încă din prima seară, când am fost pe punctul de a rata debutul de la Oedip din cauza traficului tipic capitalei, dar neobişnuit pentru mine; apoi în a doua seară, când am început să-mi notez impresiile produse de concertul de muzică românească contemporană; de asemenea în micile mele incursiuni în sala de audiţii „George Enescu” din cadrul Universităţii Naţionale Bucureşti pentru a asista şi la interpretările tinerilor participanţi la concursul „Enescu”; condeiul mi-a fost un real sprijin şi în cadrul simpozionului de muzicologie, pe care nu l-am menţionat aici din motive de … spaţiu, şi până în ultima zi, când, pe drumul de întoarcere spre casă, am decis să aştern pe hârtie câteva din impresiile pe care le aveam încă proaspete în minte, legate de evenimentele la care luasem parte în ultimele zile. Timpul a fost uneori prea scurt pentru a surprinde în notiţele mele tot ce am trăit, văzut şi apreciat în „săptămâna enesciană” 2-7 septembrie, (cum am decis să o numesc în mod alegoric şi sugestiv), alteori abia dacă reuşeam să procesez tot ceea ce se petrecea în jurul meu, viteza de desfăşurare fiind mult prea mare pentru o fire aşezată şi calmă tipică moldovenilor în genere... Dar am rămas cu ceva mult mai important decât notiţele, decât materialele adunate, decât cd-urile şi broşurile cumpărate: am rămas cu experienţa personală de a fi văzut din interior ce se întâmplă la un eveniment de o asemenea anvergură şi importanţă internaţională cum este Festivalul „George Enescu”! Românii trebuie să fie mândri că îl avem, că există oameni care se ocupă cu atâta pasiune de organizarea lui, că invitaţiile noastre sunt onorate în cadrul fiecărei ediţii de personalităţi marcante din întreaga lume artistică de pe mapamond!
Mihaela Balan, anul IV Muzicologie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu