Ediţia a XIII-a a Festivalului Muzicii Româneşti, desfăşurată între 11-16 octombrie 2009, s-a încheiat prin concertul omagial dedicat compozitorilor Roman Vlad şi Richard Oschanitzky. Concertul face parte din proiectul Restitutio, iniţiat şi susţinut de compozitorul şi muzicologul ieşean Viorel Munteanu, actualul rector al Universităţii de Arte „George Enescu”. Scopul proiectului este editarea şi interpretarea în cadrul festivalului a lucrărilor de tinereţe din creaţia lui Roman Vlad, pentru restituirea întregii opere componistice, muzicologice a maestrului în spaţiul cultural de origine. Totodată, concertul a fost organizat ca un substitut al Festivalului „Richard Oschanitzky” cu care eram obişnuiţi să aibă loc în luna mai. În anul 2009, acest lucru nu a mai fost posibil din cauza crizei economice generalizate din ţara noastră, incluzând şi domeniul artistic. Cu toate acestea, instituţiile muzicale din Iaşi au reuşit să compenseze lipsurile menţionate, derularea celei de-a XIII-a ediţii a Festivalului Muzicii Româneşti menţinându-şi statutul obţinut în anii anteriori prin nivelul înalt al manifestărilor culturale, prin valoarea artiştilor invitaţi şi implicarea entuziastă a echipei de organizatori.
În calitate de dirijor al acestui concert, am fost încântată să-l revăd pe scena Filarmonicii din Iaşi pe Cristian Oroşanu, aflat în prezent în plină afirmare internaţională.
Prima lucrare audiată a fost ciclul „Das Lied von der Wolke” (Cântecul norului) op. 11 de Richard Oschanitzky, pentru mezzo-soprană, tenor, pian şi trei grupe de percuţie. Lucrarea întruneşte mai multe tipuri de influenţă, care conferă ciclului un aspect polistilistic: pe de o parte, am remarcat sonorităţile tensionate de factură expresionistă, limbajul modal specific celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, de factură bartokiană, şi elemente clasicizante în organizarea arhitecturală. Soliştii vocali – mezzo-soprana Mihaela Macsim şi tenorul Cristian Mogoşan - deşi afirmaţi ca interpreţi valoroşi pe plan individual, nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor din cauza incompatibilităţii vocilor. Cei doi aveau mereu tendinţa să se acopere reciproc, între ei neexistând un raport echilibrat de volum, nici potrivire sub aspect timbral.
A doua lucrare din program a fost Concertul de cameră pentru pian, suflători şi percuţie, din creaţia aceluiaşi compozitor român pe care l-am descoperit într-o ipostază diferită: de adept al tehnicii serial-dodecafonice. Ilustrarea conceptului de klangfarbenmelodie (=melodia timbrurilor), importanţa acordată compartimentului de percuţie, ritmica discontinuă, neuniformă, melodia haotică, lipsită de linearitate şi cantabilitate, stilul punctualist, sunt elemente care atestă înscrierea lucrării în zona de influenţă a compozitorilor din a doua şcoală vieneză. Oschanitzky s-a dovedit încă o dată pentru cei care i-au acultat şi alte lucrări, o personalitate plurivalentă în domeniul muzical, un cunoscător al tehnicilor variate de compoziţie, un cercetător mereu dornic să experimenteze noul pentru a-i testa validitatea.
Bisul oferit la finalul primei părţi a concertului s-a intitulat, după spusele dirijorului, „Improvizaţie”. Am asistat la un mic spectacol de factură aleatorică, în care instrumentiştii aveau libertatea de intona orice sunete, cu condiţia respectării intrării date de dirijor. Un adevărat manifest dadaist, am putea spune, caracterizat prin absurd, aspecte sugerate fără ajutorul textului, doar prin muzică.
Partea a II-a a fost dedicată lui Roman Vlad. Atmosfera concertului s-a schimbat de la tensiunea sonoră a lucrărilor lui Oschanitzky la idilicul muzicii populare româneşti, urmată de spiritul religios al Cantatei.
Prima lucrare de Roman Vlad, Simfonietta, este alcătuită din trei părţi în care predomină câte un instrument solist: viola în prima parte, clarinetul în la în cea de-a doua şi vioara la final. Prima impresie creată de audierea acestei lucrări a fost caracterul rapsodic, stilul folcloric pastoral asemănător suitelor programatice aparţinând unor compozitori români din prima jumătate a secolului XX (Marţian Negrea, Mihail Jora). La nivelul percepţiei auditive, cumulată cu opiniile critice pertinente referitoare la filosofia blagiană, se poate afirma că lucrarea se înscrie în „spaţiul mioritic” românesc, cuprinzând elemente din lumea arhaică a poporului nostru. Compusă spre mijlocul secolului trecut, când se instaurase deja epoca avangardistă, plină de diverse „tentaţii” componistice, Roman Vlad a ales să demonstreze că „materialul folcloric poate fi materia primă a unei arte autentic moderne cu specific naţional ". (1) Filiaţia populară românească este evidentă în modalismul folcloric, colorat uneori cu elemente cromatice, polifonia aerisită (cu suprapuneri de melodii distincte, imitaţii motivice libere, pedale), ritmurile cu rol decisiv în impregnarea caracterului românesc autentic. Compozitorul însuşi afirma că Simfonietta reprezintă o lucrare „care s-a născut poate din impulsul adânc de a fixa pentru totdeauna în imagini muzicale priveliştile şi atmosfera spirituală în care mi-am trăit copilăria şi prima tinereţe. (...) Ar putea purta indicaţia enesciană «în caracter popular românesc». Cu o singură excepţie, temele nu sunt împrumutate direct din folclorul naţional, ci mai degrabă sunt inventate în spiritul melodiilor poporale." (2)
Concertul de vineri seară s-a încheiat cu Cantata I din creaţia aceluiaşi Roman Vlad, lucrare amplă, complexă, inspirată de universul poetic şi filosofic al lui Lucian Blaga. În multe poeme, lirismul blagian este comunicat mai ales indirect, proiectat în imagini sumbre, simboluri ale căderii şi stingerii. Alteori, stările de nostalgie, angoasă, durere, nelinişte sunt exprimate direct, aşa cum procedează şi compozitorul Roman Vlad, prin mijloace cu impact imediat asupra publicului. Astfel, muzica asociată versurilor intitulate „Ioan se sfâşie în pustie” are un caracter patetic, profund dramatic, sugerând disperarea produsă de singurătatea apăsătoare a omului părăsit de forţa divinităţii. Elohim este denumirea dată lui Dumnezeu în limba ebraică, datând din vremuri imemoriale, când omul era mai apropiat de divinitate, mai supus poruncilor biblice. Lucrarea lui Roman Vlad vine să dea glas acestui impuls de revoltă împotriva celor care au uitat de Dumnezeu, ca un avertisment referitor la singurătatea ce îi aşteaptă. „Unde eşti, Elohim?” – un strigăt de disperare, un strigăt fără ecou în pustiul care ameninţă să acopere prezentul şi viaţa. Muzica este în deplină concordanţă cu versurile poeziei blagiene, având influenţe din operele serial-dodecafonice ale compozitorilor din a doua Şcoală vieneză. Extrapolând graniţele artei sonore, aş veni cu impresia personală a imaginii expresioniste sugerate de sonorităţile acestei lucrări, şi anume cunoscuta pictură a lui Edvard Munch, „Ţipătul”.
La nivel muzical, am remarcat tonalitatea lărgită, armoniile cu aspect de cluster, datorate ţesăturii complexe de voci şi instrumente, melodica fragmentată, în care temele lineare sunt înlocuite de serii dodecafonice. Toate aceste elemente contribuie la structurarea discursului în momente variate: expuneri, dezvoltări, culminaţii, episoade. Sintaxele muzicale apar în toate ipostazele lor, ajungând la densităţi extrem de încărcate (omofonii cu aspect heterofonic în succesiunea lor lineară, polifonii complexe). După finalul concertului, am rămas cu un fragment muzical fixat în memorie, ca o obsesie creată de audierea atentă a cantatei: ostinaţia ritmică, pulsaţia perpetuă al cărei curs a avut un efect obsesiv asupra psihicului meu.
Orchestra şi corul au avut o evoluţie propice redării dramaturgiei sonore, cu toate momentele de fluctuaţie, acumulare, culminaţie, respectiv detensionare. Anvergura numerică a contribuit la interpretarea consistentă, cu volumul necesar pentru crearea senzaţiei de spaţialitate sonoră.
Încheierea Festivalului Muzicii Româneşti a fost, aşadar, marcată de un eveniment special, un concert cu rezonanţe spectaculoase şi cu un rol important în promovarea creaţiei româneşti contemporane.
Mihaela Balan, anul IV Muzicologie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu