Convorbire cu profesorul şi violonistul Bujor Prelipcean
Interviul a avut loc după concertul cu Ultimele şapte cuvinte ale Mântuitorului, susţinut de Cvartetul Voces la Filarmonica de Stat Moldova din Iaşi, în Săptămâna Mare a Paştelui ortodox, marţi 14 aprilie 2009.
Paul Constantin: Aţi avut, şi aveţi în continuare realizări remarcabile atât în calitate de interpret, cât şi în calitate de pedagog. Pe care dintre cele două roluri îl preferaţi? Sau sunt la fel de importante pentru dumneavoastră?
Bujor Prelipcean: Nu poţi fi un pedagog de valoare dacă nu eşti interpret de valoare. Au fost cazuri, excepţii care întăresc regula, profesori foarte buni care n-au fost interpreţi mari, sau n-au fost interpreţi deloc. Eu am avut parte numai de astfel de profesori la începutul studiilor mele. De exemplu, la Galaţi am avut un profesor excepţional, care nu a fost interpret, domnul S. Nahmanovici. El a ridicat la Galaţi un număr mare de violonişti deosebiţi: Ştefan Gheorghiu, Avi Abramovici, subsemnatul, Eugen Sârbu, Liviu Câşleanu (concert-maestru la orchestra Beethoven din Bonn), Elena Popescu (concert-maestru în Italia, la Palermo) şi alţi câţiva – deci fenomenul n-a fost întâmplător (la Galaţi).
Când am venit în Iaşi, am dat peste un alt mare pedagog, profesorul Gheorghe Sârbu, de care îmi aduc aminte cu mare bucurie, deşi eu îl vizitam în secret acasă şi pe Maestrul [Alexandru] Garabet, fostul concert-maestru al Filarmonicii din Iaşi şi profesor la Conservatorul ieşean. Garabet, care avut parte de vestita şcoală ceha de vioară, fiind elevul lui František Ondříček 1 şi a lui Otakar Ševčík 2, a avut ce să-mi povestească, mai ales în ceea ce priveşte tehnica mânii drepte.
După aceea am început activitatea în cvartet şi am intrat în contact cu profesorii-interpreţi. Îmi amintesc cu bucurie de compozitorul Wilhelm Georg Berger şi de profesorul Friedrich von Hausegger – concert-maestrul unei vestite orchestre de cameră. Ca o curiozitate, tatăl lui a fost prieten cu Johannes Brahms.
L-am cunoscut apoi pe Vilmos Tátrai 3, un mare interpret din ţara vecină, Ungaria, care a condus peste 40 de ani celebrul cvartet Tátrai.
Am cunoscut apoi un alt interpret minunat, dar şi pedagog formidabil, Uzi Wiezel, din Cvartetul Tel’Aviv, profesor la Academia Juilliard din New York şi la Tel’Aviv.
Închei cu Cvartetul Amadeus, interpreţi şi pedagogi de excepţie.
Desigur, nu-i pot aşeza pe toţi pe aceeaşi linie ca pedagogi. Este foarte importantă abilitatea fiecărui student de af1a multe chiar şi de la pedagogul care nu-i înfăţişează tot ce ar putea. E nevoie aici de o anumită isteţime, iscusinţă, pe care Cvartetul Voces a avut-o dintotdeauna.
Ca să revin la întrebarea ta, mi-e greu să aşez în ordinea importanţei una sau alta dintre aceste meserii frumoase – interpretarea şi pedagogia muzicală – părerea mea este că trebuie îmbinate. Nu e suficient să citeşti din cărţi (e bine să fii informat în teorie) , dar nu e suficient.
Am fost invitat în semestrul trecut de rectorul Conservatorului bucureştean, profesorul Dan Dediu, pentru a preda un curs de măiestrie. Şi-o fi spus: „Ce-i cu Vocesul ăsta dom’le?!” – căci s-a auzit bineînţeles de noi şi la Bucureşti. Când cântă cvartetele Ad libitum sau Gaudeamus nu poţi să nu te gândeşti la şcoala lor, la cei care i-au format.
P.C.: Este esenţial deci, ca la nivel înalt, un profesor să fie şi interpret valoros?
B.P.: Aşa spun eu că ar fi ideal – nu aş face un postulat din asta – dar cred că aşa ar fi cel mai bine. De pildă, urmăresc pe postul Mezzo, lecţiile susţinute de Daniel Barenboim. Nu vreau să fac o comparaţie între mine şi acest gigant al muzicii, dar uitaţi-vă câtă complexitate ascunde acest om, cât de bine se văd cunoştinţele interpretului în sfaturile pedagogului, iar în momentul în care predă lecţiile acelea de pian, este minunat să-l auzi vorbind, interpretând, şi să observi cum opţiunile lui interpretative au o logică foarte clară. Am putea vorbi despre fenomenologia muzicală, căci în ultimă instanţă, rolul unui interpret este acela de a lega fenomenul de sunet, nu de a da naştere unor sunete întâmplătoare. Un interpret trebuie să facă oamenii să plângă, să transpire, să-şi simtă mâinile îngheţate, să aibă furnicături. Dacă nu ai ajuns acolo, înseamnă că nu prea ai ce căuta pe scenă… Ideal ar fi să se producă această fericită îmbinare, cea dintre pedagog şi interpret.
P.C.: Ce simţiţi atunci când îi vedeţi în concert pe cei de la Ad libitum, cvartet pe care dumneavoastră l-aţi format, l-aţi îndrumat şi continuaţi să o faceţi. Sunteţi emoţionat?
B.P.: Nu, nu sunt emoţionat; adică simt o bucurie sinceră, dar în acelaşi timp nu pot scăpa de ochiul exigent şi critic al profesorului. Descopăr mereu ceva care mai trebuie făcut, descopăr mereu câte un lucru care s-ar putea îndrepta, s-ar putea adăuga în sens pozitiv interpretării lor. Eu îi privesc ca pe copiii mei şi nu pot scăpa de această meteahnă. Am încercat prin aceste concerte – căci practic i-am obligat să facă Integrala Beethoven – să le îmbunătăţesc repertoriul.
În privinţa asta ei au stagnat o perioadă de timp. Nu au nici o scuză în acest sens; ar fi avut suficient timp, ei nu sunt nici profesori, nu au altceva de făcut; au desigur familiile lor, nu ne amestecăm în viaţa lor socială, dar nu sunt ancoraţi în alte probleme. Ar fi avut timp deci să se ocupe mai îndeaproape de ridicarea lor din punct de vedere profesional. De aceea, eu îi urmăresc, le fac propuneri repertoriale, iar ei nu au ce face şi le acceptă. Aşa au ajuns să prezinte Integrala Beethoven. Fac asta pentru a-i pune la muncă şi pentru a le creşte nivelul prin intermediul repertoriului. Se adaugă aici observaţiile tehnice; de altfel ele nu vor lipsi niciodată din traista mea.
Dar sigur, când fac o frază minunată, când reuşesc un pianissimo diafan şi bine construit, mă bucur, mă bucur pentru că este munca mea de 20 de ani cu ei!
P.C.: Cvartetul Voces este continuatorul unei vechi tradiţii. Credeţi că Ad libitum va reuşi să o poarte mai departe?
B.P.: Nu ştiu la ce tradiţie te referi.
P.C.: Aţi continuat tradiţia Cvartetului Amadeus…
B.P: Aaa, da! credeam că te referi la o tradiţie pe care s-o fi descoperit în România. Mi-aş fi dorit asta. Mi-ar fi plăcut ca George Enescu să fi lăsat aici nişte cvartete importante. El a cântat sporadic, la Bucureşti, cu Theodor Lupu, cu Teodorescu, cu Rădulescu, dar nu a creat o şcoală. O şcoală se naşte atunci când plantezi o sămânţă şi peste douăzeci de ani apare un cvartet cum este Ad libitum sau Gaudeamus. Asta e tradiţie după părerea mea.
Aş fi fost bucuros ca eu în 1973, când cvartetul Voces a prins viaţă (de fapt eu am început să studiez serios muzică de cameră încă din anul întâi; chiar şi în liceu aveam acest microb al muzicii de cameră) să am înainte o tradiţie pe care să o continui. Atunci existau aproximativ 20 de cvartete, dar toate, deşi făceau turnee în străinătate, deşi aveau nenumărate concerte şi făceau înregistrări, nu aveau calităţile necesare şi nici nu au avut preocuparea de a crea o şcoală. Au apărut efemer pe acest firmament şi s-au risipit: fie au plecat unde se câştiga mai bine, fie au plecat ca să scape de regimul comunist. N-au avut tăria de a rezista într-o „închisoare comunistă” cum a fost România pe vremuri. Pe mine nu m-a interesat confortul – nu se găseşte mâncare, nu e lumină, e frig – toate astea nu m-au interesat! Am fost infestat de virusul muzicii de cameră, m-am dedicat acestei idei.
P.C.: Ştiu că aţi refuzat la un moment dat un post de concert-maestru, post bine plătit.
B.P.: Despre asta pot să povestească colegii mei din orchestră, Adrian Anania 4 de pildă sau alţi colegi mai bătrâni, Relu Tudor 5, [Aurel] Oroşanu, Ioan Morna, Csaba Bernad... Maestrul Václav Neumann 6 îmi oferise acest post la orchestra din Freiburg. Mie, unui puştiulică de 20 şi ceva de ani, câţi aveam la vremea aceea! De ce? Deoarece cântasem Povestea Soldatului [de Stravinski] de 53 de ori. Propunerea s-a făcut în faţa orchestrei. Cvartetul Voces nu era înfiinţat atunci. Eram proaspăt căsătorit, în ’72. În momentul acela aş fi putut să plec. Deveneam cetăţean german şi nu mai stăteam împreună aici de vorbă. A fost un moment al destinului meu, când fără să am cvartet, n-am vrut să plec pur şi simplu.
P. C.: Care trebuie să fie calităţile unui ansamblu muzical?
B.P.: Eu urmăresc în primul rând disciplina de ansamblu. Acesta este cel mai important lucru. Asta presupune respectarea a trei condiţii esenţiale, a trei „mari lumini”, a „Sfintei Treimi” – că tot suntem în Săptămâna Mare. Prima este puritatea şi corectitudinea sunetului, a emisiei sonore, care este cel dintâi aspect observat de ascultători. Urmează justeţea intonaţiei. În fine – omogenitatea pe verticală, cântatul împreună, în ansamblu.
Nici una dintre aceste trei componente nu trebuie să lipsească unui ansamblu. Sunt din păcate foarte multe cvartete, care au două componente excelent puse la punct, cântă perfect împreună şi perfect curat, dar calitatea sunetului nu este convingătoare. Muzica vine deci numai după ce aceste trei componente sunt rezolvate. Asta încerc eu să fac, iar ca să poţi face asta trebuie să ştii cum; mulţi nu înţeleg asta.
P.C.: Ţineţi cont de personalitatea elevilor dumneavoastră în sfaturile pe care le oferiţi ?
B.P.: Sigur ca da! Păi dacă nu aş face asta aş fi un robot, aş aplica tiparul meu la toţi studenţii şi nu ar fi bine deloc. Am studenţi-problemă. De fapt, întotdeauna am avut printre tinerii cu care am lucrat, studenţi-problemă, chinuiţi. Fie erau foarte bine puşi la punct tehnic, dar nu le funcţiona capacitatea de analiză, de introspecţie, fie, dacă funcţiona într-un anume fel, nu aveau abilitatea de a participa sufleteşte, fondul afectiv-emoţional era destul de redus. Şi ce poţi face cu un instrumentist tehnic care nu poate să transmită nimic?! Alţii erau chinuiţi din punct de vedere psihic. Am avut mulţi studenţi care tremurau, care scăpau arcuşul din mână, care erau loviţi de trac, în sensul cel mai urât al cuvântului. De exemplu, Şerban Mereuţă din Cvartetul Ad libitum, când a participat la un curs de măiestrie ţinut de Eugen Sârbu, cânta Sonata nr. 5 de Eugène Ysaye, pe care o lucrase cu mine şi pe care o cântase formidabil la examen. Sonata începe cu arcuşe foarte lungi. Sala era plină, eram şi eu acolo. La început, Şerban a spus: „Am emoţii”… A început de câteva ori, era vizibil emoţionat, îi tremura arcuşul în mână. A spus din nou: „Ştiţi, încep cu arcuşul în sus, îmi tremură mâna”. Dar tot tremura. Eugen Sârbu l-a oprit şi i-a zis: „Ascultă! Cum te cheamă? (Şerban.) Şerbane, să-ţi spun o chestie. Nouă tuturor ne e frică şi ne tremură arcuşul; numai că unii – ca mine şi ca profesorul tău – ştiu să ascundă asta! Tu n-ai învăţat încă!”
Eugen Sârbu a spus un mare adevăr atunci. Crezi că eu n-am avut emoţii aseară? Sau că nu am emoţii în general? Trebuie să ştii să explici asta studenţilor.
De-a lungul anilor am avut parte de generaţii de oameni care au venit striviţi, au crescut, au înflorit şi au început să cânte. Oare cum fac treaba asta? Şerban Mereuţă mai tremură astăzi pe scenă? Nu! şi cântă pe mari scene din Europa.
Nu poţi deci să aplici acelaşi şablon la toţi studenţii, spunând „EU sunt mare profesor!”. Sunt profesori care au un singur tipar, dar eu îi numesc aşa profesori numai pentru că au un titlu didactic. Trebuie să ştii să te apropii de discipol de problemele lui, în sensul cel mai frumos şi curat al cuvântului.
P.C.: Aţi putea să-mi spuneţi câte ceva despre membrii Cvartetului Ad libitum? Mi-aţi spus deja despre Şerban Mereuţă…
B.P.: Pot să-ţi spun că sunt foarte diferiţi şi asta îmi place foarte mult la ei. De altfel şi membrii Cvartetului Voces sunt extrem de diferiţi. Cred că acest fapt ajută la succesul unui ansamblu de calitate. Membrii Cvartetului Amadeus erau foarte deosebiţi unul de celălalt. Nu ştiam asta, am observat-o când am intrat în contact direct cu ei. Mi-a plăcut enorm asta. Suntem uniţi pe scenă, facem această muncă împătrită de interpreţi, dar nu trebuie să fim absolut deloc asemănători. Numai în gândirea muzicală poate, dar chiar şi acolo pot apărea diferenţe. Încercăm să aducem totul la un numitor comun, pentru a ne satisface unul altuia gustul, preferinţele muzicale. Foarte des sunt rugat la repetiţii să cânt într-un anumit fel. Iar dacă-mi face şi mie plăcere, aplic modificările care mi-au fost sugerate, dacă nu, încercăm mai departe să ajungem la o înţelegere. Trebuie să ai capacitatea de a explica ceea ce vrei să faci, de a argumenta.
Vorbind de Cvartetul Ad libitum, Adrian Berescu are un suflet minunat!, este o bijuterie de om, deşi este răvăşit şi are o viaţă particulară boemă aş spune; trăieşte într-o lume a lui, mulţi nu-l înţeleg; eu da!, îl înţeleg, îl accept şi mi-e drag aşa cum este. El îşi ţine toate lucrurile dragi aici, în dulapul de la Filarmonică, pe care dacă-l deschizi, se împrăştie în tot culoarul partituri, bujii de motocicletă, cauciucuri, cizme, casca neagră de motociclist cu mănuşile, nişte corzi de vioară şi sacâzul – toate pică laolaltă, toate sunt acolo! Ăsta e Adrian Berescu. Îmi place pentru că este un om liber, un om care nu are dogme. De aceea interpretează aşa de bine, pentru că are lumea lui, are frumuseţea acestei lumi. Respect şi bunul simţ pe care îl are: atunci când se întâlneşte cu mine: îşi scoate cercelul din ureche, pe care-l poartă când se întâlneşte cu prietenii lui motociclişti.
Şerban Mereuţă a fost un alt student de-al meu, pe care l-am apreciat mult; a fost un câine muncitor, un râvnaci, a muncit pe brânci, a fost posedat de dorinţa extraordinară de a răzbate în viaţă. El a plecat de la Bucureşti, unde studia cu un profesor eminent, profesorul Octavian Raţiu, ca să studieze cu mine, pentru că visul lui era să facă muzică de cameră. A ajuns într-o etapă finală a concursului de vioară de la Augsburg – e un merit deosebit deoarece au participat peste 70 de violonişti din toată lumea. Şerban s-a ridicat tehnic mult, printr-o muncă asiduă.
Bogdan Bişoc este şi el o creaţie deosebită a şcolii româneşti; provine dintr-o familie de muzicieni, de aceea s-a dezvoltat atât de bine din punct de vedere muzical. Tatăl său a fost dirijor la operă. Bogdan este dominat de o ambiţie şi o perseverenţă ieşite din comun. Înaintea lui, în Cvartetul Ad libitum a fost un violist care acum face mare carieră în Franţa, Daniel Vagner. Daniel era foarte talentat, dar nu se potrivea cu ceilalţi; mi-am făcut cruce când a plecat, spunându-mi: „din momentul acesta, Cvartetul Ad libitum va supravieţui!”.
Bogdan Bişoc are aproape 40 de ani. În fiecare dimineaţă vine la studiu aici. A fost Paştele catolic, Bogdan Bişoc a venit la studiu. În prima zi de Paşti ortodox, Bogdan a fost şi dimineaţă şi după-amiază la studiu. Asta spune foarte multe!
L-am lăsat la urmă, pentru că aceasta e ordinea în partitură, pe, cred eu cel mai talentat dintre ei, Filip Papa. Pică uşor în cabotinism datorită acestui talent imens pe care îl are. Este şi el foarte cald, este un om admirabil, un om pe care îl iubesc tot aşa de mult. Are un sunet de excepţie, este probabil cel mai bun elev pe care l-a avut vreodată fratele meu la violoncel. Se integrează foarte bine în cvartet pentru că este de o docilitate ieşită din comun. Vorbeşte fără oprire despre creşterea viermilor de mătase, despre cultura viţei de vie, despre grosimea cauciucurilor şi aderenţa lor pe asfalt – e în stare să vorbească ore în sir despre toate astea. El merge des cu mine la vânătoare şi este exact ceea ce-mi trebuie ca să nu adorm la volan. Vorbeşte încontinuu şi trece uşor de la un subiect la altul. În ceea ce priveşte muzica, este foarte atent la tot ceea ce îi spui, prinde din zbor orice reacţie şi orice grimasă cât de mică de nemulţumire îl pune imediat pe gânduri.
Aşa îi văd eu pe cei patru, sunt minunaţi! Să le dea Dumnezeu viaţă lunga şi minte să treacă peste orice obstacol! Au trecut de unul cu ceva timp în urmă, i-am ajutat şi eu atunci, pentru că n-am vrut ca acest copil zămislit şi de mine să moară prea timpuriu. Aceste momente pot fi depăşite însă cu inteligenţă.
Eu de pildă credeam că un Cvartet e o echipă în care toţi sunt la fel, în care toţi se îmbracă toţi cu acelaşi tip de haine, toţi poartă acelaşi număr la pantofi... În gara din Hanovra. îi aşteptam pe membrii Cvartetului Amadeus. Doi au coborât de la clasa a doua, îmbrăcaţi cu nişte paltonaşe pepite şi ponosite, parcă erau doi vânzători de halva [Norbert Brainin – primul violonist şi Siegmund Nissel – vioara a doua,n.n.] şi doi „boieri” care au coborât de la clasa întâi, uitându-se la ceilalţi, pufnind parcă. Erau „boierii” [Peter] Schidlof si [Martin] Lovett 7. S-au uitat la cei doi „măcelari”, „vânzători de susan” de sus !… Ăla a fost primul şoc pe care l-am avut în privinţa Cvartetului Amadeus. Nici n-au vrut să meargă cu acelaşi taxi – între noi fie vorba nici n-ar fi încăput! E vorba însă de mentalitate până la urmă. La sfârşitul unui concert, la New York, al altui celebru cvartet, condus de Sándor Végh 8 (pe care l-am cunoscut personal; el a fost dirijorul Cameratei din Salzburg) a fost întrebat de impresar: „să vă comand un taxi?”; el a răspuns: „Ce?! Patru taxiuri, nu unul!!!” Patru taxiuri... Am văzut şi formaţii care nu vorbesc absolut deloc: „Numai cântăm, te rog frumos să nu-mi adresezi nici un cuvânt; nu primesc de la tine nici un fel de observaţie.” Am văzut formaţii care atunci când se termină concertul pleacă în patru direcţii diferite.
P.C.: Cât de importantă este munca în raport cu talentul înnăscut?
B.P.: Eu am fost binecuvântat cu o inteligenţă care mi-a facilitat evoluţia ca muzician. Asta i-a făcut şi încă îi face invidioşi pe mulţi. De altfel, eu mă ocup de mai multe lucruri în afară de pregătirea pentru vioara primă a Cvartetului Voces. Cred că altul în locul meu n-ar fi rezistat. Mă bucur deci de o binecuvântare cerească, de abilitatea de a-mi rezolva problemele într-un timp scurt şi într-o manieră eficientă. Altfel nu aş fi putut să fac administraţie, să fiu profesor – uite, studenţii mă aşteaptă deja pe hol. Toate ţin de un bagaj tehnic pe care l-am acumulat cât am fost copil. Colegi de-ai mei făceau după mine semnul învârtirii becului, când aflau că eu lucrez 10-12 ore pe zi, colegi care veneau striviţi de băutură şi de atâta dans la discotecă. Eu mă trezeam la ora cinci dimineaţă şi plecam repede să-mi ocup sala de studiu, căci atunci era greu de găsit la ora 7 o sală de studiu. Femeia de serviciu le povestea studenţilor mei cum venea din capătul Tătăraşului să-mi deschidă mie Conservatorul, pentru că ştia că sunt acolo, aşteptând în faţa uşii.
Am avut deci şi eu perioada mea de nebunie. Am adunat atunci o cantitate mare de tehnică, un bagaj necesar şi ulterior, cu certitudine spun asta, calitatea de prim-violonist în cvartet a însemnat în plus şansa de a cânta ca solist cu orchestra repertoriul consacrat. Munca este cea care rezolvă totul după părerea mea.
P.C.: Cvartetul Voces a prezentat Integrala Beethoven de multe ori în numai 6 zile! Această monumentală lucrare supune auditorii la un efort muzical şi intelectual deosebit. Cum aţi simţit publicul în acele momente?
B.P.: Am făcut-o Iaşi o singură dată, când am sărbătorit 25 de ani de activitate. În afara acestui moment, noi nu am mai cântat în această formă în România, pentru că trebuie să ai un public pe măsură. La Iaşi există un public unic în România, o spun cu toată certitudinea. Publicul care a fost în sală aseară a fost de felul acesta. Înainte de concert aflasem că nu s-au vândut foarte multe bilete; au fost în schimb mulţi studenţi care nu au de unde să-şi cumpere bilet, au fost oameni în vârstă, care mă bucur că sunt lăsaţi să intre, căci ei au crescut împreună cu Cvartetul Voces şi ei vor şti să aprecieze Cvartetul Ad libitum şi alte ansambluri camerale care vor concerta aici. Nu m-aş hazarda să fac asta la Bucureşti, de altfel în nici un alt oraş din România.
Am făcut Integrala în forma de şase zile consecutive în Germania. Să povestesc, de pildă, cum a reacţionat publicul din Würzburg? Doamne! Cea mai frumoasă cronică din viaţa mea este scrisă de un individ, un cronicar, care la început nu a vrut să vină la concerte. Spunea în cronica de la final:
„Eu n-am vrut să vin la concertul întâi, n-am vrut să vin la concertul al doilea, pentru că doream să păstrez în memoria afectivă şi chiar auditivă ultima integrală pe care am ascultat-o cu Cvartetul Amadeus şi nu aveam nici un motiv să mă duc din curiozitate să ascult nişte elevi ai Cvartetului Amadeus, pentru că Amadeus are elevi pretutindeni. Ce ar putea să mă facă să schimb minunata interpretare a Cvartetului Amadeus de la Herkulessaal din München, cu una nouă?
Auzeam însă reacţii foarte bune în Würzburg, din partea unor oameni avizaţi, din partea unor cronicari avizaţi, toată lumea vuia. Şi atunci, din curiozitate, mi-am zis că ar fi bine să merg şi eu să ascult. Am fost la concertul al treilea. Şi apoi la al patrulea, şi aşa mai departe, până la ultimul, şi am fost dintre aceia care s-au ridicat în picioare şi au convins Cvartetul Voces să mai cânte o dată la bis Marea Fugă. Este cel mai emoţionant moment pe care l-am trăit vreodată!”
Asta spunea acel cronicar. Poate nu e un cronicar important, poate e doar o voce din public, dar faptul că am reuşit să impresionez un astfel de om, care de atunci nu lipseşte de la nici unul dintre concertele Voces mi se pare suficient. Tot acest lucru îmi spune că trebuie să-ţi alegi repertoriul în funcţie de public. Deci nu aş fi riscat să cânt oriunde această Integrală.
La sfârşitul concertului de aseară aş fi vrut să spun că acesta a fost ultimul al Cvartetului Voces. N-am făcut-o pentru a nu cădea în desuetudine, nu s-ar fi potrivit la sfârşitul unei rugăciuni, cum a fost lucrarea lui Haydn. Dar s-ar putea ca la finele unei alte apariţii Voces, în loc de bis, să iau microfonul şi să spun „Onorată asistenţă, aţi ascultat ultimul concert Voces! Eu, din acest moment, vă spun bun rămas tuturor, vă iubesc şi vă mulţumesc!” Nu este departe ziua aceea.
Paul Constantin
Iaşi, 15 aprilie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu