Prezenta ediţie a volumului intitulat "Lupta dintre Cronos şi Orfeu.Eseuri de semiologie muzicală aplicată" realizată de Jean-Jacques Nattiez, reprezintă o contribuţie muzicologică analitică remarcabilă. Publicaţia a fost pusă sub lumina tiparului de către editura Artes din Iaşi şi tradusă din limba franceză de Mihaela Corduban şi Simona Modreanu.
Axându-se pe o bogată experienţă acumulată în domeniu, autorul îşi propune o mai bună cunoaştere a faptului muzical prin situarea investigaţiilor sale în cadrul semiologiei muzicale şi reunirea acestor studii în actualul volum - îmbogăţit cu câteva texte, spre deosebire de ediţia franceză.
Stilul pragmatic, obiectiv, conştientizarea scopului propus, cât şi prezentarea sistematică riguroasă, mi-au atras atenţia încă de la început, când am citit prefaţa cărţii.
Referindu-mă la primul capitol, Semiologia muzicală: dincolo de structuralism şi după postmodernism, încadrată într-un Preludiu, consider că maniera directă de prezentare –dezvăluită chiar din momentul introductiv – are rolul de a avertiza cititorul asupra problematicii abordate în lucrare şi constituie totodată o evaluare, dacă nu consolidare, a cunoştinţelor deţinute de cititor cu privire la aceste curente.
Trebuie remarcat însă faptul că, de-a lungul celor XI capitole, autorul ne propune o argumentare nu tocmai la obiectivă a tuturor afirmaţiilor făcute, deşi, în unele cazuri întâlnim numeroase exemple grafice analitice, rapelul perpetuu la diverse conexiuni sau comparaţii între creaţii muzicale, citate şi publicaţii ale altor scriitori, oameni de cultură; aspect ce ne implică în actul propriu-zis.
În complementaritatea Preludiului, avem partea a II-a, Allegro con brio, capitolele II-Trecutul anterior, III- Boulez structuralist şi IV- Gould atemporal, fiind străbătute de un fir conducător reprezentat de rolul timpului în înţelegerea muzicii, creaţiei muzicale şi a evoluţiei compozitorilor. Scriitorul face referire în mod special la personalităţi precum: Claude Levi-Strauss, Constantin Brăiloiu, Pierre Boulez şi Glenn Gould, cât şi la gândirea acestora asupra motivaţiilor profunde care reies din analizele, respectiv, studiile asupra faptului muzical abordat. Unul din obiectivele capitolului este şi acela de a cuprinde achiziţiile structuralismului într-o viziune semiologică mai vastă. Toate aceste texte evidenţiază o preocupare a autorului ce tinde să ne inducă asupra unei importanţe excesive acordate dimensiunii temporale, nu doar cu scopul de a fi subiectiv, ci şi de a interveni în cunoaşterea şi practica muzicală.
Jean-Jacques Nattiez, în capitolul Hanslik sau aporiile imanenţei, deţine ca obiectiv principal o mai bună poziţionare a acestuia, prin apelul la estetică, filozofie, aflate în raport permanent cu muzica. De altfel, este prezentată şi evidenţierea concepţiei sale în ceea ce priveşte actul componistic şi interpretativ. Spre exemplu, în Fidelitate, autenticitate şi apreciere critică, este tratată sistematic percepţia compozitorului în raport cu toate cele trei acte, problematică dezbătută de nenumărate ori. Distincţia constă în aceea că se vorbeşte de fidelitate în sensul individualizării pur originale a lucrării, în timp ce aprecierea autenticităţii muzicii vechi vizează în primul rând stilul epocii.
În ultima parte a cărţii, Intermezzo, în capitolul VIII-Memoria şi uitarea, autorul ni-i prezintă în mod comparativ, utilizând citatul, pe Wagner, Proust şi Boulez, urmând ca în capitolul IX, să evidenţieze o nouă analiză a lui Tannhäuser de Wagner, din punctul de vedere al confruntării dintre modernism şi postmodernism.
Boulez în epoca postmodernă este partea ce încheie ediţia actuală, scriitorul abordând lucrările Répons şi Le paradoxe du musicien atât din perspectiva estetică, cât şi semiologică. Aici, ne oferă ca argument faptul că „într-o epocă în care înnegurarea creaţiei e în acord cu moliciunea generalizată a gândirii, cu zăpăceala tinerilor compozitori şi cu lipsa de interes a publicului pentru lucrările contemporane, arta şi cultura sunt cele care oferă miza dezbaterii”. (pag.191)
Bogată în informaţii, cu un material destul de vast, Jean Jacques Nattiez a reuşit realizarea unei relaţii de complementaritate a eseurilor, implicând şi apelul la exemple grafice, analitice, cu scopul de a întări afirmaţiile făcute. De remarcat este şi consistenţa referinţelor bibliografice, care poate servi drept model de instruire, în vederea apropierii de universul semiologiei muzicale.
Concluzionând, putem considera faptul că studiile reunite în acest volum, iau în discuţie ideile esenţiale ale modernismului şi postmodernismului, reprezentând dovada trecerii de la o concepţie structurală a muzicii, la o viziune deschisă a discursului muzical.
Mihaela Tarabas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu