In memoriam Ada Burlui – Recital Trio Dolcissime

Laura Vasiliu

          Una dintre primele manifestări muzicale  ale stagiunii Universităţii de Arte „George Enescu” în anul 2015 (15 ian.) a fost concertul de evocare a sopranei Ada Burlui  - profesoara de exceptie, artista de aleasa ţinută, personalitatea de nobilă demnitate  a şcolii ieşene, de la a cărei dispariţie s-au împlinit (deja!) 4 ani! Iniţiativa şi realizarea concertului o datorăm colegelor de catedră – soprana Cristina Simionescu, mezzo-soprana Paula Ciochină şi pianista Brînduşa Tudor – unite sub sigla Trio Dolcissime. Din schiţa de portret pe care am creionat-o în prefaţa recitalului, selectăm pentru însemnările de faţă, idei cu care ar fi bine să rămânem.

Întorcându-ne în timp, o vedem pe Ada Bolocan – mândria clasei de canto din Conservatorul ieşean, la începutul anilor 80: compozitorii îi dedicaseră lucrări, tânăra artistă era prezentă pe scene de concert şi pe unde radiofonice cu prime audiţii. După absolvire, a experimentat viaţa de cântăreţ în colectivul operei ieşene, bucurându-se de măreţia, de strălucirea scenei. A întruchipat personaje din Flautul fermecat şi Nunta lui Figaro, din Nabucco şi Carmen, din Faust şi Boema, din cele mai spumoase operete ale repertoriului teatrului liric ieşean de atunci, însemnând perioada 1982-1992. A cunoscut din plin şi dezamăgirea, deziluzia culiselor. În consecinţă, a ales o carieră complementară, cea de profesor-artist, continuând să lanseze compoziţii contemporane, să anime colective de tineri cântăreţi prin participarea sa, să imagineze spectacole sincretice, apărând de fiecare dată într-o formă impecabilă. Cariera sa de interpret de muzică de cameră şi de concert vocal-simfonic a avut o amploare prea puţin cunoscută. Repertoriul de lied se întindea pe toată plaja stilistică universală şi românească, de la Beethoven, la Richard Strauss, Debussy, Ravel, Rahmaninov; în aria românească n-a evitat nici cântecele lui Tiberiu Brediceanu, nici capodoperele semnate de Enescu şi Jora, nici filosofica lucrare Eminesciana II de Pascal Bentoiu. Oratorii şi cantate integrale, arii selectate în programe de concert – sunt atât de multe titluri ce ar merita un studiu monografic consistent.

Ada Burlui a avut o înţelegere cu totul specială faţă de partiturile moderne şi contemporane, educaţia sa muzicală completă şi îndelungată, perfecţionarea continuă înlesnindu-i abordarea câtorva dintre cele mai complexe creaţii novatoare, de la lieduri ale compozitorilor ieşeni Vasile Spătărelu, Viorel Munteanu, Leonard Dumitriu la haiku-uri abstract-dodecafonice semnate de Roman Vlad (Le Stagionni giapponesi, p.a. 1994). Dar poate cea mai reverberantă împlinire a sa în repertoriul modern a fost monodrama Vocea umană de Francis Poulenc, realizată în 1991 pe scena operei, sub bagheta maestrului Corneliu Calistru. Spectacolul a pus în lumină o artistă totală, cu un larg evantai de mijloace actoriceşti şi vocale care a reuşit  să susţină dramaturgia spectacolului printr-o oră de recitativ acompaniat (?!). O oră de declamaţie cântată, în maniera clasicizată a modernismului francez, precum în Pelléas et Mélisande de Claude Debussy. Peste ani, în teza sa de doctorat, publicată sub titlul  Concepte interpretative în muzica vocală a secolului XX (Editura Junimea, 2007) descoperim resorturile filosofice şi ştiinţifice ale acestor surprinzătoare reuşite interpretative ale Adei Burlui. Permiteţi să o cităm şi să observăm rafinamentul exprimării: „Dat fiind faptul că estetica muzicală contemporană celebrează efortul intelectual care caută frumuseţea într-o idee, detaşată de seducţia muzicală a vocii, artistul liric este obligat să se îndrepte şi spre alte forme de manifestare a spiritualităţii, adăugând la aceasta experienţa proprie în elaborarea unei viziuni interpretative sintetizatoare asupra fenomenului vocal, pe baza rezultatelor ştiinţelor dar şi a altor domenii artistice.” (p. 12) Este viziunea unui artist intelectual, opus şi opozant cântăreţului spontan, intuitiv – opinie dezvoltată şi în extrasul următor: “Rezistenţa făţişă faţă  de cunoaşterea teoretică şi subaprecierea unei instrucţii complete în domeniul muzicii vocale este marota celor care nu înţeleg că ştiinţele interdisciplinare (...) reprezintă procese formative şi inspiratoare în arta cântului contemporan, evitându-se în felul acesta stagnarea sclerozată.” (p.11-12) Ce aprinsă pledoarie pentru cunoaştere, ştiinţă şi larg orizont al interpretului vocal contemporan!

 Profesoara Ada Burlui (incepând cu anul 1992) a încurajat aspiraţii, a format tehnici, a lansat voci, oameni şi artişti. Cu ştiinţa şcolii muzicale a Braşovului natal şi a Iaşului adoptat,  cu rigoarea educaţiei ardeleneşti, atât de autentică în fiinţa ei, cu deschiderea spre cunoaştere neîntreruptă prin întâlniri profesionale decisive, prin lectură, audiţie, reflexie şi, nu în ultimul rând, prin propria sa experienţă interpretativă! Nivelul muzical al clasei Adelei Burlui a sfidat timpurile şi politicile educaţionale ale României contemporane. Prin originalitatea repertoriului, prin deschiderea către genuri/stiluri interesante pentru „noul nivel” de învăţământ – ne referim la muzică barocă sau world music, cântare bizantină sau modern-abstractă. Au fost soluţii ale reuşitei, împlinite cu gândul la tinerii cântăreţi. Absolvenţii săi îşi construiesc astăzi cariera, doctoranzii şi-au terminat şi publicat tezele. Ce mândră ar fi fost astăzi profesoara universitară Ada Burlui!

Armonia în viaţă şi în creaţia interpretativă a fost o însuşire decisivă a profilul său. Am perceput existenţa unui echilibru al contrariilor, între patos, vehemenţă, siguranţă – distincţie, eleganţă, aristocraţie –, bunătate, sensibilitate, sentimentalism. Bogăţia personalităţii a făcut-o pe Ada Burlui să cultive, alături de capodoperele marelui repertoriu, muzica  de salon, genurile camerrale pentru ansambluri vocal-instrumentale. Bucuria muzicii s-a revărsat în interpretarea duo-urilor, terţetelor, cvartetelor vocale, pe scenă, la clasă, în producţiile studenţilor săi. În amintirea acelor momente de comuniune muzical-interpretativă, artistele de pe afişul concertului, au oferit un program încântător şi accesibil de duo-uri vocale cu pian.

Soprana Cristina Simionescu şi mezzo-soprana Paula Ciochină sunt profesioniste ale scenei lirice, ambele având experienţă semnificativă în spectacolele ieşene, şi nu numai. Cristina Simionescu (lect. univ. dr.) se află în apogeul carierei sale de solistă. Vocea sa strălucitoare, vibrantă, tehnica de cânt adusă la înalt nivel, temperamentul artistic -  contribuie la succesul deosebit al partiturilor de soprană lirică abordate. Paula Ciochina are o voce de mezzo-soprană gravă, bine timbrată, fiind valorificată în diverse ansambluri sau partituri solo dedicate categoriei sale coloristice.  Talentul de a sublinia  textul poetic, inteligenţa de a-l exprima în interpretare, capacitatea de a pune în valoare  imaginile comice, ludice sau dramatice – reprezintă câteva dintre atributele conf. univ. dr. Paula Ciochină. Pianista formaţiei, Brînduşa Tudor (lect. univ. dr.) depăşeşte statutul de corepetitor, fiind partener cu drepturi egale în formaţia camerală. Experienţa sa de acompaniator de canto îşi spune cuvântul în ştiinţa dozării intensităţii, a culorii şi în participarea vie la împlinirea dramaturgiei întregului. Începând cu acest recital, trio-ul vocal instrumental, consacrat în mai multe concerte anterioare, îşi face public numele – Dolcissime. Este în perfect acord cu muzica interpretată: de o cantabilitate subliniată, cu voci ce îşi răspund sau se îngemănează în mixturi vibrante, iar alături de pian construiesc sonorităţi dense, compact armonizate. Maniera muzicii de salon se poate observa în eleganţa şi delicateţea expresiei, în pudoarea aristocratică a exteriorizării.

            Programul ales, desfăşurat fără pauză, a putut fi perceput ca o succesiune de trei unităţi, contrastante în interior.  În prima, au fost alăturate două cicluri de câte trei duete aparţinând unor compozitori opuşi din punct de vedere stilistic: Johannes Brahms (Drei duette op.20) şi Gaetano Donizetti  (din ciclul Nuits d’été à Pausilippe). Pe de o parte, o scriitură armonico-polifonică densă, manipulată în direcţia exteriorizării unui lirism nostalgic, evocator, cu o melancolie a nordului inceţoşat. De cealaltă parte, o melodie armonizată şi acompaniată, simplă, accesibilă, reper al belcanto-ul italian timpuriu. Cea de-a doua unitate a programului a cuprins două opus-uri franceze – un cântec de leagăn de César Franck (Aux petits enfants, din ciclul 6 Duos M.89) cu accentul pus asupra poeziei, cum numai francezii ştiu să o facă, şi o piesă delicată de Ernest Chausson (La Nuit din ciclul 2 Duos op.11), în culori ambigue, impresioniste. Între acestea, am ascultat un duet scris de compozitorul ucrainean Platon Maiboroda (Dragei mele mame), reprezentativ pentru melosul slav, prin forţa interioară de un patos inegalabil. Ultima secţiune a recitalului a pus faţă în faţă  un bolero de Camille Saint-Saëns, El desdichado (Nefericit), patetic şi trepidant, cu o pagină sacră – Quando corpus morietur. Amen – din Stabat Mater de  G. B. Pergolesi, un lamento revigorat de polifonia secţiunii finale.

Vocea şi chipul Adei Burlui, încadrând manifestarea ce i-a fost dedicată, a umplut spaţiul sălii Eduard Caudella şi inimile celor prezenţi prin subtilităţile intonaţionale de filiaţie bizantină din Iubi-Te-voi Doamne (Viorel Munteanu), prin virtuozitatea schimbării stărilor de spirit în Vocea umană (Francis Poulenc) sau prin romanţa cu aer transcendent – Aici mă simt bine... de Serghei Rahmaninov (op. 21, nr. 7, pe versuri de Galina):

Ce frumos e aici...

Uite – în depărtare,

Rîul e un ghem de foc;

Pajişti se întind precum carpete de culoare,

Norii sunt albi.

Aici nu e nimeni...

Aici e linişte...

Aici e doar Dumnezeu şi cu mine.

Florile, bătrînul pin,

Şi tu, vise al meu!

 (trad. din engleză – Emanuel Vasiliu)

MITUL LUI ORFEU – ÎNTRE EROS ŞI THANATOS

          

          Aula Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” a găzduit în seara de marţi, 27 martie 2014, opera Orfeu şi Euridice, de Cristoph Willibald Gluck. Creată în anul 1762,  pe un libret de Rainieri de Calazabici, Orfeu şi Euridice este prima operă reformatoare compusă de Gluck. În acest scop creatorul va înlocui intrigile ascunse şi muzica complexă regăsită în cadrul  operei seria cu o  simplitate nobilă, atât în muzică cât şi în dramă.

            Prima variantă, deşi a avut la bază un libret italian, prin utilizarea recitativului şi lipsa elementelor de virtuozitate vocală se apropie din punct de vedere stilistic de concepţia operistică franceză. Premiera operei italiene a avut loc pe data de 5 octombrie 1762 la Viena, cu ocazia zilei de naştere a împăratului Francisc I. În această primă montare, rolul lui Orfeu a fost atribuit lui Gaetano Guadagni, un alto castrat. În anul 1772 Gluck va regândi opera, de data aceasta pe un libret de Luis Moline. Premiera versiunii în limba franceză a avut loc în anul 1774, la sala secundă a teatrului Salle du Palais – Royal din Paris. Pentru premiera de la opera din Paris, Gluck a extins şi rescris părţile operei şi a schimbat rolul lui Orfeu pentru tenor cu ambitus mai larg, soliştii castraţi nefiind agreaţi de publicului francez. De asemenea, el a introdus scene de balet suplimentare, în conformitate cu gusturile pariziene. Cu trecerea timpului, rolul lui Orfeu va fi interpretat de mezzosoprane.

Pornind de la ideea profesorului - dirijor Consuela  Radu Ţaga, montarea realizată de clasa de operă a Universităţii de Arte „ George Enescu” din Iaşi a valorificat varianta italiană a lucrării. Punerea în scenă a fost rodul unei colaborări între studenții și cadrele didactice de la toate facultățile Universităţii de Arte: Muzică, Teatru şi Arte plastice. Scenografia a fost realizată de studenţii de la design (clasa conf.univ.dr. Magda Sficlea), iar coordonarea regizorală a spectacolului i-a aparţinut profesorului de actorie şi regizorului Octavian Jighiriu (conf. univ. dr.) de la Facultatea de Teatru.

Deşi realizată cu mijloace restrânse, orchestra simfonică fiind redusă la un pian şi un flaut, iar corul la 10 persoane, concepţia muzicală, scenografică şi regizorală s-a dovedit a fi un real succes. Regia a intenţionat şi a reuşit să aducă legenda lui Orfeu în imaginarul spectatorului din zilele noastre. Contrapunctul realizat de mişcarea scenică a corului (pantomimă, mimă, sugestie de mişcare dansantă, elemente de joc, de viaţă cotidiană) a conferit o lectură postmodernă a dramei, încărcând-o în acest fel de o semnificaţie tragic-comică, cu o uşoară tentă de parodie. 

Fără a avea un anume decor, scenografia a captivat prin costumaţie şi culori, toate aceste elemente având un caracter simbolic, mai mult sau mai puţin abstract. Astfel, vestimentaţia corului a fost gândită să sugereze mai multe ipostaze, prin coloristica sa. Costumele au fost prevăzute cu mai multe piese, care slujeau elementului sugestiv ideatic. La început, corul a intrat în scenă îmbrăcat în negru, ca simbol al tărâmului morţii. Apoi, prin jocul pieselor vestimentare, el a sugerat viaţa prin culoarea verde şi apoi tărâmul infernului, prin culoarea roşie. Pe lângă aceste elemente simbolice cu caracter abstract a existat şi un simbolism mai direct, creat de prezenţa măştilor morţii, a lirei lui Orfeu, a coasei purtate de Hades şi a arcului purtat de Cupidon – obiecte care au întărit semnificaţia şi accesibilitatea spectacolului.

Personajul Orfeu a fost interpretat de Noemi Caracsony, clasa asist. univ. dr. Doina Dumitriu. Interpreta, cunoscută ca altistă cu un timbru special, închis, şi-a depăşit capacităţile interpretative, dezvoltându-şi registrul înalt şi reuşind o execuţie frumoasă a partiturii. Ea s-a remarcat, de asemenea, prin  rezistenţa şi maturitatea de care a dat dovadă, rolul lui Orfeu fiind cel mai solicitant din această lucrare.

Personificarea lui Euridice a aparţinut sopranei Manuela Ipate, şi ea studentă la clasa asist. univ. dr. Doina Dumitriu. Deşi tânără debutantă, soprana promite o carieră de succes. Cu o voce lirică, particular timbrată, Manuela Ipate a făcut un rol bun, simţindu-se pe scenă în elementul ei.

Cupidon a fost recreat de soprana Daniela Gloria, o voce cristalină, cu dicţie bună, ce a împletit cu succes rolul muzical cu cel actoricesc, adoptând atitudini, accente hazlii.

            Corul, format din studenţi aflaţi în primii doi ani de studiu la specializarea Canto a încântat atât prin interpretarea curată şi precisă (de remarcat rolul dirijorului Consuela Radu Ţaga), cât şi prin jocul scenic, care a cuprins elemente de pantomimă:  sugerarea ospăţului, a vânătorii, a conversaţiei telefonice, a jocului cu o minge imaginară (în care a fost inclusă şi pianista, în pauza de respiraţie a unei melodii!!!).

            Colaborarea dintre instrumentişti şi solişti a fost foarte bună, interpreţii empatizând perfect unii cu alţii. Pianista Aurelia Simion (prof.univ.dr.) a susţinut cu un feeling deosebit soliştii şi corul, realizând o interpretare nuanţată în  momentele de solo şi un dozaj perfect al sunetului în momentele de acompaniament. Pe de altă parte, intervenţiile flautistei Paula Mina (clasa conf.univ.dr. Dorel Baicu) au fost deosebit de calde, blânde şi perfect omogenizate cu pianul. Iată o realizare muzical-scenică în care şi-au dat mâna muzica, teatrul şi artele plastice, modernul şi clasicul, tragedia şi comedia,  concretizându-se toate  într-un spectacol valoros, încununat de succes.

Gabriel Gheorghiu

anul I master muzicologie

Elevii muzicieni din Iaşi în Concertul de Crăciun

Aliona Paciurca –  Anul II,  Muzicologie

                În seara zilei de joi, 12 decembrie 2013, în Sala de Festivităţi a Colegiului Naţional de Arte „Octav Băncilă” din Iaşi, a avut loc Concertul de Crăciun susţinut de orchestra simfonică a claselor IX-XII şi corul liceului, sub îndrumarea profesorului şi dirijorului Ciprian Ion.

                Chiar dacă mai sunt două săptămâni până la sărbătoarea Naşterii Domnului, organizatorii acestei manifestări culturale au reuşit să ne transpună în atmosfera  datinilor de iarnă încă dinaintea concertului. Nu pot să nu menţionez faptul că toţi invitaţii au fost plăcut surprinşi de întâmpinarea călduroasă de care au avut parte. Aşa cum se cuvine unor gazde veritabile, doamna director Dana-Louise Barnea însoţită de cei doi directori adjuncţi  - Nicoleta-Camelia Amariţei şi Florentin Traian Ciobotaru - , împreună cu doamna Inspector de muzică, Irina Petronela Florian ne-au întâmpinat îmbrăcaţi în costume populare româneşti, oferindu-ne colaci, nuci, mere şi tradiţionala urare de „La mulţi ani”. Sala de festivităţi s-a dovedit a fi neîncăpătoare, fapt ce le dădea emoţii în plus tinerilor instrumentişti care urmau să-şi demonstreze public competenţele în materie de interpretare.

                Momentul mult aşteptat – concertul simfonic al orchestrei liceului a început cu uvertura Coriolan op. 62 de Ludwig van Beethoven. O lucrare din epoca în care Beethoven a creat uverturile destinate preludierii operei sale. Inspirat de subiectul nobil al uneia dintre piesele scriitorului vienez Heinrich Joseph Collin, precum şi de cumplita teroare pe care o trăia Viena în acea vreme, compozitorul a realizat prin muzica sa o imagine impresionantă a neliniştii ce aduce ameninţarea, ca şi a descătuşării supreme oferită de pace. Felul în care se transformă tema iniţială – de la energia acţiunii, până la sonorităţile finale, învăluite de înduioşare (pianissimo), demonstrează specificul simfonismului beethovenian. Deşi contextul concertului era unul de sărbătoare şi mai degrabă te-ar fi dus cu gândul la vacanţă, tinerii instrumentişti s-au transpus în esenţa muzicii şi au dat dovadă de maximă maturitate artistică şi interpretativă, transformând momentul într-unul de mare tensiune şi expresivitate. Iar această stare intens trăită de elevii din orchestră a fost transmisă şi publicului care s-a integrat imediat în atmosfera lucrării. Impresia generală era a unui „oximoron” vizual, deoarece părea incredibil cum convieţuiesc şi conlucrează tinereţea, vivacitatea copilăriei, menţinerea unei tehnici de puţin timp însuşite, cu seriozitatea, echilibrul interior şi transmiterea unui mesaj de plină maturitate componistică şi interpretativă. Bineînţeles că acest lucru a fost posibil datorită răbdării, pasiunii şi dedicaţiei dirijorului, profesorul Ciprian Ion, care a trăit momentul de două ori mai intens, deoarece era privit de elevi cu încredere şi respect atât în calitatea sa de dirijor, cât şi ca profesor, implicit ca model de urmat - cel care le înlesneşte drumul spre înţelegerea unei partituri şi transmiterea mesajului unei compoziţii.

                Seara a continuat cu interpretarea Concertului nr. 5 pentru pian şi orchestră în fa minor de J. S. Bach. La pian –Panainte Ana-Thea (în clasa a XI-a, îndrumată de doamna profesor Carmen Şoltuz) a realizat o interpretare deosebită, încadrând-o în stilul epocii şi în maniera bachiană. Orchestra a demonstrat capacitatea de a constitui un suport sonor care scoate în evidenţă instrumentul solist. Realizare datorată în primul rând dirijorului, care o dată în plus a demonstrat nu numai abilitatea de a conduce ansamblul, ci şi capacitatea de predare şi de lucru cu tinerii muzicieni. După lungi aplauze şi ovaţii din public, Ana-Thea Panainte a mai interpretat preludiul din Suita 1 pentru pian în sol major de George Enescu, ceea ce a confirmat virtuozitatea sa, expresivitatea şi stăpânirea unei tehnici care-i permite abordarea lucrărilor din diferite epoci.

                După acest moment îndelung aplaudat şi savurat de public, a urmat o surpriză din partea corului condus de doamna Petronela Dîrţu, care a pregătit câteva colinde româneşti, precum „Noi umblăm şi colindăm” de Sabin Păutza, „Hop şi şe” de Achim Stoia, ş. a. Acest moment muzical a cappella a readus în inima publicului bucuria sărbătorii mult aşteptate şi a creat o atmosferă familială, de întâmpinare a colindătorilor.

                Concertul s-a încheiat cu o lucrare vocal-simfonică şi anume Canti Prophani – suită pentru cor de copii şi orchestră de Sabin Păutza. Compozitor foarte iubit şi apreciat în rândul muzicienilor ieşeni şi nu numai, este renumit pentru respectarea idealului său profesional constant de a exprima sentimente şi idei personale. În această lucrare,  Sabin Păutza a demonstrat nu doar meşteşug de creator, cunoştinţe, pasiune şi inspiraţie din folclorul românesc, ci şi înţelegerea spiritului copiilor. A ştiut să scrie în aşa manieră, încât copiilor să le placă ceea ce fac. Prin această lucrare compozitorul îi îndeamnă, îi ademeneşte să cânte, să se joace, dar în acelaşi timp le stârneşte interesul, ambiţionându-i să înveţe o partitură nu la îndemâna oricui. Este o lucrare ce necesită un efort de interpretare atât din partea instrumentiştilor, cât şi din partea corului de copii. De aceea, momentul a fost deosebit de bine apreciat de public, care a cerut şi un bis. A urmat un moment de aplauze atât din partea publicului, cât şi a elevilor de pe scenă, în special pentru efortul depus de profesorul Ciprian Ion şi dirijorul corului, profesor Petronela Dîrţu, care au reuşit să ofere, cu ajutorul tinerilor interpreţi, un concert ce demonstrează un nivel înalt de pregătire şi profesionalism. 

FMR 2013 - Interviu cu violoncelista Anca Vartolome

Florin Luchian, doctorand Muzicologie

Florin Luchian: Ați avut o carieră bogată atât în țară cât și în străinătate, ați realizat numeroase înregistrări, dintre care multe lucrări de muzică contemporană. Ce anume vă atrage la acest tip de muzică?

Anca Vartolomei: În primul rând, explorarea unor teritorii necunoscute atât din punct de vedere estetic cât și strict instrumental, pentru că fiecare lucrare presupune, în general, un limbaj nou, o estetică deosebită și lucrul acesta m-a interesat toată viața mea.

F.L.: Ce ne puteți spune despre lucrările din programul de astăzi al Ansamblului Archaeus?

A.V.: Sunt câteva dintre ele care sunt deja intrate în repertoriul formației mai demult și să zicem au devenit oarecum șlagăre, în sensul că le-am cântat în ultimii ani foarte mult, și câteva care sunt mai noi. Una dintre ele este lucrarea Invenzioni a lui Adrian Pop, care este la a doua audiție, și de asemenea una dintre cele care au fost mai puțin cântate este lucrarea Studiu pentru Columna Infinită a lui Corneliu Dan Georgescu, deși am interpretat-o în câteva festivaluri, dar a intrat oarecum mai recent în repertoriul formației. Celelalte sunt lucrări de suflet la care ținem foarte mult și pe care le interpretăm cu multă plăcere și sperăm să reușim să transmitem această plăcere și publicului.

F.L.: Faceți parte din Ansamblul Archaeus de mai bine de 25 de ani. Care este ingredientul care unește această formație?

A.V.: În primul rând pasiunea fiecăruia dintre componenți pe de altă parte esențială este bine-nțeles participare afectivă și efectivă a lui Liviu Dănceanu, care este creierul și inima formației și care ne-a adunat în jurul lui acum mai bine de 25 de ani și care se străduiește și acum să organizeze viața artistică a acestei formații.

F.L.: Aveți o activitate profesională foarte bogată, atât ca profesor, cât și ca interpret, iar muzica contemporană necesită foarte multe ore de studiu. Cât timp liber vă mai rămâne pentru viața personală?

A.V.: Timp liber nu prea rămâne, pentru că, în afară de repetițiile cu Ansamblul Archaeus, eu personal mai am și Cvartetul Florilegiu cu care fac multă muzică contemporană, deși nu numai, iar ca profesoară la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” am o clasă de violoncel cu care mă mândresc. Deci, vă dați seama că timpul liber este practic cel rezervat studiului.

F.L.: În programele obișnuite ale orchestrelor din țară încă se regasesc puține lucrări din repertoriul românesc. Care credeți că ar trebui să fie atitudinea interpreților profesioniști față de muzica românească?

A.V.: Din punctul meu de vedere ar trebui cu toții să fie interesați și de această parte a creației care se petrece în timpurile noastre și nu numai de muzica așa-zisă „clasică”, dar să știți că nu este întotdeauna o problemă a interpreților. Sunt interpreți care oferă lucrări contemporane și care nu sunt alese din cauza faptului că publicul nu e interesat de acest capitol al muzicii, și atunci normal că managerii preferă să pună în program lucrări care atrag marele public, care sunt binecunoscute, decât să spargă această comoditate a ascultătorului și să-l șocheze eventual cu o lucrare scrisă în zilele noastre.

F.L.: Cum vă asumați rolul de interpret-creator, având în vedere că foarte multe lucrări pe care le abordați sunt în primă audiție?

A.V.: Bine-nțeles că orice lucrare presupune o re-creație a lucrării de către interpret. Din punctul meu de vedere, în primul rând trebuie înțeles foarte bine textul și apoi, în momentul în care l-ai asimilat, poți să-l construiești, adăugând un pic din fantezia și din sensibilitatea ta personală.

F.L.: Ansamblul Archaeus este deja o formație recunoscută la nivel internațional, fiind invitată să participe în numeroase festivaluri de muzică contemporană. Ce alte proiecte mai pregătește Ansamblul Archaeus?

A.V.: Proiectele sunt multe, frumoase, dar, din păcate, din cauza crizei din zilele noastre, împlinirea lor nu se realizează întotdeauna. Avem de exemplu turnee care erau programate pentru 2011 și au fost amânate pentru 2013 sau 2014, dar mergem în continuare cu speranța în vremuri mai bune.

FMR 2013 - Sonorităţi inedite în viziunea interpretativă a ansamblului „Archaeus”

Tincuţa Agavriloaie, anul III Muzicologie

            Duminică, 27 octombrie, a avut loc ultima manifestare a Festivalului Muzicii Românești, un concert cameral susținut de ansamblul  „Archaeus”, condus de maestrul  Liviu Dănceanu.

Membrii ansamblului, Anca Vartolomei - violoncel, Rodica Dănceanu - pian, Dorin Gliga - oboi, Ion Nedelciu - clarinet, Şerban Novac - fagot, Sorin Rotaru - percuţie, Marius Lăcraru - vioară, s-au unit în anul 1985 în formația de astăzi, din dorința de a promova împreună cele mai diverse tendinţe şi orientări din muzica contemporană. Ansamblul a susținut peste 300 de concerte, în care a interpretat cca. 550 de lucrări ale compozitorilor români și străini, a participat la numeroase festivaluri naționale și internaționale, în diferite centre muzicale ale lumii: Bucureşti, Paris, Viena, Salzburg, Budapesta, Geneva, Huddersfield, Berlin, Bonn, Köln, München, Hanovra, Copenhaga, Moscova, Lisabona, Sofia, Chişinău, Bratislava, Roma, Torino, New York, Cleveland, Washington etc.

Mentor al ansamblului, Liviu Dănceanu reunește calități definitorii ale muzicianului complet: compozitor, dirijor, profesor și publicist. S-a născut la Roman, în 1954, a urmat studiile muzicale în cadrul Conservatorului „C. Porumbescu” din Bucureşti, secţia Compoziţie, la clasa profesorului Ştefan Niculescu. Tinzând spre perfecționare, după absolvirea Conservatorului a urmat studiile post-universitare la Seminarul Internaţional de Compoziţie de la Kazimiersz-Dolny, Polonia. În prezent, este profesor de istoria muzicii, compoziţie muzicală, estetică şi stilistică la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.

            Panta Rei de Liviu Dănceanu a deschis concertul într-un mod spectaculos, prin caracterul sincretic conferit de îmbinarea muzicii cu declamații și metode inedite de emisie sonoră. „Panta Rei” este o expresie din greaca veche, ce se traduce „Totul curge” (expresia completă fiind „Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”). Fiind concepută în „deschiderea” secolului XXI (2001), construcția muzicală se bazează pe diversitate, presupunând asocierea unor intonaţii din muzica academică, de divertisment şi exotică. După opinia compozitorului, „lucrarea poate fi percepută ca o istorie a muzicii".

            Reprezentând un omagiu adus lui Brâncuși, următoarea lucrare din program intitulată Studiu pentru Columna infinită de Corneliu Dan Georgescu, compusă în 2008, a fost dedicată ansamblului „Archaeus” și are ca particularitate expresia sonoră arhetipală de tip ascensio, care în viziunea lui Corneliu Dan Georgescu, tinde spre sonorități ce par „să nu fi preluat nimic de la muzică, ci să creeze totul de la zero”. O înglobare de structuri sonore esențializate, statice, dar și de organizări bazate pe motive cu caracter repetitiv, variate intonațional și timbral, Studiu pentru Columna infinită reliefează dimensiunea spirituală a muzicii, oferind sonorități cu tentă meditativă.

Concertul a continuat cu o lucrare din 1995 din creația lui Costin Miereanu - Solo pentru fagot, unde compozitorul apelează la diferite metode de producere a sunetului. Dacă la început, fagotul este tratat ca percuție ritmizată, sonoritate completată de percuția însăși, ulterior instrumentul dezvoltă diverse efecte, ce se pot constitui într-un compendiu tehnic al fagotului contemporan.

Compusă în 1979 Sinchronie 1 de Ștefan Niculescu, are la bază, ca modalitate de organizare a discursului muzical, heterofonia. Dramaturgia nu este realizată prin contraste ascuțite, ci prin acumulări timbrale treptate, ce ating un punct culminant mai mult intrinsec. Sonoritățile limpezi, desfășurate în rubato, crează ambianța unei muzici meditative, alături de un „sincron”  timbral perfect.

Horia Șurianu, coleg de generaţie şi de spaţiu cultural (parizian) cu Costin Miereanu, a figurat în programul concertului prin Diffractions Brisées. Particularităţile creatoare ale lui Horia Șurianu se dezvăluie printr-o sonoritate apropiată mai mult de Impresionism. Într-adevăr, am audiat o muzică „mai consonantă”, lipsită de asperitatea specifică expresionismului întâlnit la Costin Miereanu, o muzică a continuităţii, a culorilor suave, rezultate din succesiunea intervenţiilor melodice susţinute de fluxul figuraţiilor sonore amintind, pentru toţi ascultătorii, pagini debussyste.

În contrast cu universul sonor propus de Horia Şurianu, Invenzioni de Adrian Pop, creată în 1992, se remarcă prin ritmicitate, momente de virtuozitate cu caracter improvizatoric, dialoguri și combinații timbrale inedite. Sonoritatea face trimitere, pe alocuri, la folclorul românesc, cu evidente sugestii de bucium, reprezentate la clarinet. Compozitorul a respins în mare parte intențiile narative sau sugerările de trăiri, concentrându-se în schimb spre exploatarea întregii forțe interioare a muzicii, prin crearea unei dramaturgii „explozive”, cu puternice culminații tensionale.

Un omagiu dedicat lui Bartók îl reprezintă următoarea lucrare, Remembering Bartók de Cornel Țăranu, ce evocă stilul compozitorului maghiar la nivelul structurilor armonice, mai ales în momentele de dialog între instrument-solo și grup instrumental, deasemenea, prin linia contorsionată a melodiei susţinute cu virtuozitate de oboistul Dorin Gliga. A fost compus în același an cu Solo pentru fagot de Costin Miereanu (1995), însă abordarea stilistică a fost diferită. În timp ce Cornel Ţăranu valorifică parametrii de limbaj pentru a obţine o expresie sonoră ce reiterează, în manieră fragmentată, spaţiul creator bartokian, Costin Miereanu se concentrează pe exploatarea instrumentului, în direcţia obţinerii unor modalităţi noi de producere a sunetului.

Ansamblul „Archaeus” încheie concertul cu o lucrare semnată de Liviu Dănceanu, Heptaih, compusă la un an după Studiu pentru Columna infinită de Corneliu Dan Georgescu (2009). Sonoritățile ne-au transpus într-o ambianţă modală specifică spaţiului bizantin, redată cu ajutorul solo-urilor melismatice îmbrăcate în scriituri de tip polifonic şi heterofonic, însoţite uneori de ison. De remarcat este percuţia care a contribuit prin armonizarea în cvarte şi octave la vibrafon, conturând cadrul auster specific epocii medievale.

 Deși s-au evidențiat prin sonorități inedite, lucrările pe care le-am ascultat au fost receptate de un auditoriu restrâns. Neînțeleasă uneori de o categorie a publicului concentrată pe opus-uri tradiționale, muzica contemporană fascinează tocmai prin diversitatea ei stilistică și prin complexitatea  procedeelor componistice, reușind să exteriorizeze poate, cele mai rafinate și surprinzătoare stări interioare.

FMR 2013 - Policromie stilistică în sfera muzicii româneşti

Gabriel Gheorghiu, anul I Master Muzicologie               

Sâmbătă, 26 octombrie 2013, ora 11.00, în Sala „Eduard Caudella”, a avut loc concertul cameral susţinut de ansamblul de suflători Nova Musica Viva şi cvartetul Ad Libitum.

 Ansamblul Nova Musica Viva a luat fiinţă la iniţiativa unui grup de instrumentişti suflători ai orchestrei Filarmonicii „Moldova” din Iaşi. Denumirea a fost adoptată în amintirea formaţiei Musica Viva, condusă de Vicente Ţuşcă, deosebit de apreciată în anii 70 – 80. Ansamblul este format din următorii instrumentişti: Cezar Horez – flaut, Alin Apetroaie – flaut, Florin Ţaga – oboi, Alexandru Olaru – oboi, Constantin Ailenei – clarinet, Ioan Guşă – fagot, Adrian Moisuc – fagot, Romeo Popa – corn, Paul Patraş – corn, Ion Moraru – trompetă şi Ciprian Ciotloş – pian.

În interpretarea ansamblului am audiat pentru început Cantata III - Răscruce pentru sextet de suflători, de Ştefan Niculescu. Inspirată din poezia cu acelaşi nume de Tudor Arghezi, lucrarea se remarcă prin scriitura complexă, într-un limbaj total cromatic, având la bază o temă, ambientată prin scriituri polifonice/ heterofonice. Interpretarea a fost reuşită, ópus-ul fiind redat cu acurateţe şi expresivitate.

A doua piesă a fost Blues and trouble de Sabin Păutza. Anul acesta, pe data de 8 februarie 2013, compozitorul şi dirijorul Sabin Păutza  aniversa 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de carieră, moment elogiat pe parcursul întregului an de cele mai importante istituţii ale lumii muzicale româneşti. Iubit atât în ţară cât şi în străinătate pentru creaţia lui accesibilă în toate genurile, compozitorul semnează şi piesa Blues and trouble. Concepută în maniera muzicii de jazz, un stil abordat de maestru în multe lucrări – cea mai reprezentativă fiind Concertul pentru saxofon şi orchestră – lucrarea este plină de energie şi melodicitate, cu o tematică bine definită, îmbrăcată în armonii specifice stilului apartenent. Magia sunetelor, căutările şi răspunsurile sugerate prin scriitura polifonică atribuită instrumentelor de suflat şi întregite de acompaniamentul pianistic, au încântat publicul.

În încheierea programului am avut bucuria să audiem Cvartetul nr. 2 în sol major, opus 22 de George Enescu, în interpretarea ansamblului Ad Libitum, deosebit de apreciat în ţară şi în străinătate. Înfiinţat în anul 1988 la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, acesta câştigă numeroase premii naţionale şi internaţionale, susţinând recitaluri pe scene renumite ale lumii. Dispariţia neaşteptată, în anul 2011, a lui Adrian Berescu determină ca locul viorii I să fie ocupat de renumitul violonist Alexandru Tomescu. În noua formulă: Alexandru Tomescu – vioara I, Şerban Mereuţă – vioara II, Bogdan Bişoc – viola şi Filip Papa – violoncel, pe 14 februarie 2012, cvartetul avea să susţină primul concert dedicat celui ce a fost timp de 24 de ani vioara I a ansamblului. Vor urma noi concerte în ţară şi străinătate şi lansarea, pe 22 octombrie 2012, a CD-ului Ad Libitum Primus.

Cvartetul nr. 2 în sol major, opus 22 de George Enescu, interpretat în concertul de astăzi, este un opus finalizat în anul 1951. Capodoperă a genului, lucrarea are o concizie remarcabilă şi este apreciată de muzicologi ca fiind un vârf în muzica sa de cameră. Structura  cvadripartită se configurează astfel: primele două secţiuni au un caracter nostalgic, confesiv, iar în ultimele două, definitorii sunt ritmul pregnant, vitalitatea rezultată extrase din muzica de tradiţie populară românească.

Primul moment, Molto moderato, a prins viaţă în tălmăcirea lirică, fremătătoare a viorii I – Alexandru Tomescu, susţinută subtil de ceilalţi parteneri. Treptat, atmosfera a devenit din ce în ce mai enigmatică, pentru ca în finalul părţii I, sonorităţile să se resoarbă treptat pe tonică. Totul s-a încheiat lăsând o stare de linişte sublimă, după stingerea piano – pianissimo-ului realizat de violoncel.

Sunetul profetic al violoncelului a deschis partea a doua, Andante molto sostenuto ed expressivo a cvartetului. O melodie lentă, inspirată din celulele - motiv ale primei părţi, s-a făcut auzită în interpretarea expresivă a lui Filip Papa. Treptat, aceasta s-a transformat într-un glas morbid al destinului, prin enunţul în pizzicato al aceloraşi sunete. În contrast cu aceste enunţuri sunt „desenate” melodii mai lirice sau mai agitate, marcate cu atingerea de puncte culminante impecabil realizate de membrii cvartetului. Finalul s-a realizat printr-un acord în pianissimo, impecabil realizat.

Partea a III-a, Allegretto non troppo mosso, s-a evidenţiat printr-o interpretare avântată şi viguroasă, cu punctări şi enunţări tematice bine evidenţiate şi susţinute. Secţiunea s-a încheiat cu redarea expresivă a unei teme ce va constitui  incipitul părţii a patra.

Ultima mişcare, Rondo, a debutat energic pe motivul mai sus amintit. O alternanţă între tragismul şi lirismul enunţurilor celular - tematice s-a făcut auzită într-o interpretare în care măiestria tehnică şi-a dat mâna cu expresivitatea dramatică, lirică sau melancolică.

Tehnica desăvârşită, sensibilitatea creionărilor melodice, nuanţările perfect subliniate, parcurgerea susţinută a diverselor momente de tutti în ascensiune, marcarea viguroasă a punctelor culminante, toate încadrate de o sincronicitate perfectă, alcătuiesc tabloul interpretării de astăzi. Şi pentru ca portretul să fie complet, cvartetul Ad Libitum a „presărat” un element inedit şi  în vestimentaţie. Papioanele de culori diferite variind de la roşu ca simbol al focului - vioara I -  şi trecând apoi printr-o policromie sugestivă până la negru – violoncel -  simbol al  austerităţii spirituale, al desprinderii de lume, au completat  şi susţinut în registrul vizual baleiajul ideatic sonor regăsit în muzica lui Enescu.

În încheiere, nu putem decât să felicităm evoluţia celor două ansambluri, care au dovedit încă o dată că Iaşul reprezintă un focar de cultură muzicală ce are încă multe de spus.

FMR 2013 - Interviu cu tinerii pianişti Victoria Romaşco şi Alexandru Prigalo

Mihaela Balan, doctorand muzicologie

Mihaela Balan: Dră Victoria Romaşco, sunteţi o pianistă remarcabilă, aţi abordat un repertoriu stilistic divers, ultimele concerte indicând o preocupare pentru creaţiile romantice semnate de Franz Liszt, Nikolai Rimski-Korsakov. Vă rugăm să ne spuneţi opinia dvs legată de dificultăţile tehnico-expresive pe care le presupune o partitură romantică.

Victoria Romaşco: în comparaţie cu stilul de interpretare specific partiturilor din perioada clasicismului sau din perioada contemporană, cred că stilul romantic diferă prin expresivitatea sa, desfăşurarea mai amplă, prin puterea de a transmite trăiri şi stări sufleteşti într-o manieră mai directă şi mai puternică.

M. B.: Sunteţi invitată pentru prima dată să participaţi la Festivalul Muzicii Româneşti din Iaşi. Aţi participat la diferite festivaluri şi proiecte artistice canalizate pe muzica contemporană (Nopţile pianistice, Zilele Muzicii Noi, Compozitorii autohtoni către tânăra generaţie). V-aţi gândit să vă specializaţi pe repertoriul contemporan?

V.R.: Este o idee de a continua în această direcţie, dar nu foarte concretă. Au existat nişte solicitări din partea compozitorilor din Republica Moldova, la care noi am fost receptivi, şi mi se pare frumos şi firesc ca tânăra generaţie să ajute la promovarea muzicii noi.

M. B.: Alexandru, în programul acestei seri ai interpretat două lucrări din creaţia compozitorului Ghenadie Ciobanu. Cum te-ai apropiat de muzica acestui compozitor şi cum îl percepi din punct de vedere stilistic?

Alexandru Prigalo: Muzica dlui Ghenadie Ciobanu îmbină mai multe stiluri şi citate muzicale ale altor compozitori de peste hotare, cum ar fi Prokofiev, Messiaen, Ligeti, Mozart chiar... Ca să interpretez muzica sa, eu îmi fixez în minte o imagine, îmi închipui cum să dezvolt ideea lui.

M. B.: în contextul actual al existenţei unui număr mare de instrumentişti care tind spre o carieră solistică de anvergură, care sunt şansele/ posibilităţile de afirmare ale unui tânăr pianist pe plan internaţional?

A.P.: Din păcate, în zilele noastre, nu este atât de uşor să te afirmi pe scenele internaţionale... Eu încerc să mă afirm prin participări la concursuri naţionale, internaţionale, concerte cu diferite orchestre simfonice.

M. B.: Cum este receptată muzica nouă în Chişinău spre deosebire de ceea ce aţi remarcat la Iaşi?

V.R.: Din păcate, trebuie să recunoaştem că cercul este mai restrâns, muzica nouă nu este apreciată aşa cum ar trebui pentru valoarea ei. Totuşi, misiunea noastră este să continuăm promovarea tradiţiei ca să facem cunoscute creaţiile moderne atât spectatorilor din Chişinău, cât şi peste hotare.

A.P.: Consider că muzica noastră este interesantă, cu structuri diferite faţă de muzica tradiţională, reprezintând o îmbinare a unor elemente din stilurile clasic, romantic, modern. Publicul ar trebui să fie prezent la recitalurile şi concertele noastre în număr mai semnificativ.

V.R.: Aş vrea să adaug că aceste proiecte canalizate pe muzica contemporană au nevoie şi de mai multă susţinere financiară... Altfel, aceste creaţii rămân într-un cadru restrâns.