Dacă ideea comuniunii dintre om şi natură este familiară culturii româneşti, de ce să nu revenim la ea? Ocazia nu s-a lăsat îndelung aşteptată. Pe 13 octombrie 2009, a doua zi a Festivalului Muzicii Româneşti, publicul fidel al Filarmonicii din Iaşi, în rezonanţă cu natura ploioasă, a preferat să nu-şi facă apariţia, în ciuda marelui nume de pe afiş: Ad libitum. Poate că titlurile serii nu au fost suficient de atractive, sau melomanii preferă lucrări ale compozitorilor străini... Au existat câţiva tineri muzicieni care ar fi dorit să intre, însă bugetul nu le-a permis, iar fără bilet nu se poate, nici măcar pentru studenţii conştiincioşi ai Universităţii de Arte! Astfel, în sala de concerte au fost prezenţi aproximativ 40 de auditori (incluzând fotografii!!).
Dincolo de situaţiile incomode, cvartetul a avut o prestaţie extraordinară. Dacă am avut ocazia să-i ascultăm pe cei patru artişti interpretând lucrări din epoci şi stiluri diferite, de data aceasta ne-am delectat cu trei cvartete din creaţia compozitorilor români: Dumitru Bughici, Wilhelm Georg Berger şi Radu Paladi. Fiecare dintre cele trei opusuri au beneficiat de o interpretare deosebită, în care tehnica a fost pusă, fără îndoială, în slujba expresivităţii.
Prima lucrare din programul serii, Cvartetul nr.5 de Dumitru Bughici s-a remarcat prin sonoritatea generală romantică, pe fondul unei structuri de tip neoclasic. Secţiunile scurte au fost cântate fără întrerupere, iar succesiunea mişcărilor a creat imaginea unei suite. Momentele solistice de o cantabilitate intensă au alternat cu secţiunile de ansamblu, realizate timbral omogen.
Cvartetul nr.6 de Wilhelm Georg Berger a adus aminte de genurile Evului Mediu (prima secţiune, Ballatta) şi ale Renaşterii târzii (mişcarea a doua, Fantasia) îmbogăţite de această dată cu numeroase mijloace de expresie moderne, accentele dramatice fiind realizate prin contrast dinamic (trecerea de la zone diafane la secţiuni zbuciumate) şi de scriitură (alternanţa dintre unison şi polifonie).
În Cvartetul de Radu Paladi, am descoperit o structură tradiţională concertantă: repede – lent – repede. Astfel, partea mediană Andante cantabile a fost încadrată de două mişcări dinamice cu ritmuri pregnante, cu accente de joc şi poliritmie. A fost impresionant modul în care cei patru instrumentişti s-au sincronizat ritmico-melodic. Împletirea melodiilor a clădit un discurs muzical unitar, în care scriitura armonică a alternat cu cea imitativă, fără a crea discrepanţe, ci, dimpotrivă, conferind muzicii varietate.
Diferitele momente poliritmice au fost executate cu măiestrie şi exactitate.
În urma audiţiei acestui concert reţinem comunicarea permanentă între instrumentişti, fapt care a favorizat realizarea unui discurs muzical închegat. Mai mult decât atât, seara a căpătat o nuanţă selectă prin sonorităţile moderne, varietatea tehnicilor instrumentale îmbogăţind paleta timbrelor.
Aşadar, în pofida prezenţei unui număr mic de auditori, formaţia camerală Ad libitum şi-a onorat numele cu muzică şi interpretare de calitate.
Ligia Boancă, anul II
Muzicologie
Un comentariu:
un comentariu parfumat cu accente de toamna care iti starneste dorul de a trai o serata muzicala:)
Bravò, Ligi!
Trimiteți un comentariu