Joi 8 octombrie 2008, o frumoasă seară de toamnă. Orele 19.00, un moment prielnic pentru majoritatea melomanilor din Iaşi pentru a-şi face apariţia la filarmonica din Iaşi. Cine cântă? Ansamblul de percuţie al Academiei de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj condus de prof. univ. dr. Grigore Pop, o apariţie inedită pe scena ieşeană. Toate acestea anunţau o seară deosebită, un concert de excepţie şi un succes garantat. Şi totuşi aşteptările nu au avut rezultatul scontat... În sală, abia dacă au fost 20 de locuri ocupate. De ce? Să ne întoarcem la afiş. Uitasem de program... Muzică românească, probabil secolul XX, căci numele compozitorilor nu este prea familiar ieşenilor de rând. De ce a fost sala aproape goală? Unde îşi are originea această reacţie refractară la muzica românească din ultimul secol? Nu sunt întrebări retorice, însă răspunsurile lor sunt ambigue. Cert este că ieşenii evită acest gen de concerte, deşi este muzică autohtonă, dezvoltată după tradiţia lăsată de compozitorii români clasici.
Joi seară am audiat cinci lucrări pentru percuţie, compuse de Vasile Herman, Adrian Pop, Cornel Ţăranu, Cristian Misievici, Iannis Xenakis. Toate au fost inedite, interesante, toate au purtat amprenta originalităţii compozitorilor. Fiecare a avut un discurs muzical atent construit, minuţios gândit, dar cine să aprecieze aceste calităţi? O mână de auditori, şi aceia specializaţi în domeniu, care nu au putut suplini cu aplauzele lor insistente lipsa spectatorilor.
Printre numeroasele aspecte ale celor cinci lucrări, am putut remarca discursul melodic foarte diversificat, cu elemente de polifonie imitativă, oricât de ciudat ar părea pentru instrumentele de percuţie! Am observat de asemenea preluări ale motivelor de la marimbă la xilofon, apoi la clopote şi toacă, ritmul prezent în ipostaze foarte diferite (binar, ternar, eterogen, cu formule simple sau complicate, monoton sau dinamizat, liber sau măsurat, etc), combinaţii timbrale inedite (clarinet cu marimbă, marimbă cu orgă sau tobe, tambur), sonorităţi bogate, ample, cu diverse surprize dinamice sau agogice. Şi desigur, motorul care a pus în mişcare toate acestea a fost pasiunea evidentă a instrumentiştilor pentru ceea ce fac, pasiune care alimentează permanent studiul intens, munca asiduă!
Problema lipsei de atitudine a publicului român este mult prea complexă pentru a fi dezbătută în această simplă cronică, concertul descris fiind doar unul din numeroasele la care asistă câţiva spectatori şi în rest...scaune goale! Compozitorul şi muzicologul Pascal Bentoiu este de asemenea nedumerit de faptul că muzica românească bună are parte de „dispreţul unui public care nu poarta nici o vină pentru dureroasa lipsă de informaţii în care se zbate”. Termenul de dispreţ este, după părerea mea, un cuvânt ce nu exprimă prea dur realitatea, pentru că dispreţul presupune măcar cunoaşterea obiectului faţă de care se naşte acest sentiment, având implicit semnificaţia existenţei unei reacţii. Însă, în prezent, lucrurile stau mult mai grav de atât: românilor nu le pasă! Muzica românească merge într-o direcţie necunoscută. Şi ce dacă - par ei a spune?!. Trăim într-o lume confuză, dominată de haos şi false valori, de care toţi se lamentează, dar nu acţionează. Un punct de plecare în această problemă ar putea fi cuvintele lui P. Bentoiu: „Nu înţeleg de ce muzica românească (cea bună) ar trebui să plătească oalele sparte pentru politica infamă de confuzie a valorilor, de înecare a operelor substanţiale în gunoiul producţiilor oportuniste”.
Mihaela Balan, anul III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu