FMR 2013 - Întâlnirea dintre arte într-un spectacol inedit: „D’ale carnavalului” în versiune teatral-coregrafică

Mihaela Balan, doctorand muzicologie

Cea de-a doua zi a Festivalului de Muzică Românească a adus ieşenilor o surpriză artistică: un spectacol coregrafic dedicat comemorării marelui dramaturg român Ion Luca Caragiale, realizat după comedia D’ale carnavalului în regia lui Ioan Tugearu.

Chiar dacă ideea asocierii lui Caragiale cu lumea dansului pare bizară şi dificil de materializat, evenimentul ieşean se află pe linia unor iniţiative anterioare prin alte două spectacole de balet realizate la teatrul „Oleg Danovski” din Constanţa, în 2002, de Adina Cezar, într-un montaj coregrafic intitulat La douăşpe trecute fix şi, mai recent,  la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 2012, de către Gigi Căciuleanu, prin spectacolul D’ale noastre.

Ioan Tugearu a primit din partea Operei Naţionale din Iaşi „misiunea” transpunerii unei piese precise din dramaturgia lui Caragiale în plan gestual şi coregrafic. D’ale carnavalului a constituit o provocare pentru întreaga echipă de realizatori, care au reuşit să coreleze într-o manieră autentică teatrul de la sfârşitul secolului al XIX-lea cu dansul contemporan, transformând balerinii în actori interpreţi. Concret, spectacolul s-a constituit din legarea şi îmbinarea numerelor de dans cu cele de redare verbală şi interpretare teatrală a replicilor esenţiale din comedia lui Caragiale. Libretul a fost conceput de Liana Tugearu, care a urmărit momentele importante din piesa originală, reconfigurând lumea citadină din acele vremuri, cu moravurile specific şi tipurile comice de caracter (universal valabile). Astfel, am avut ocazia de a „savura” cu delectare dansul caricatural sugestiv pentru portretele personajelor, întruchipate cu măiestrie de către Sergiu Cotorobai (Nae), Roua Răuţ (Miţa), Pamela Tănase (Didina), Marian Chirazi (Iordache), Bogdan Elisei Tuluc (Crăcănel), Adrian Ciapă (Pampon), Dumitru Buzincu („catindatul”), Gheorghe Iftinca (chelnerul). Coregrafia a vizat îmbinarea elementelor de balet tradiţional şi mişcări libere, de improvizaţie, specifice dansului contemporan.

Fundalul sonor a fost creat sub forma unui colaj muzical întocmit de Ioan Tugearu şi Antonel Oprescu, cuprinzând romanţe, sârbe, muzică de petrecere, fanfară şi mahala, toate purtând amprenta folclorului românesc urban din perioada sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului XX. De asemenea, am regăsit şi aluzii la ritmurile şi caracterul unor dansuri dinafara spaţiului autohton (precum polka, muzica spaniolă, ţigănească sau charleston-ul).

O contribuţie deosebită în reuşita acestui spectacol au avut Marfa Axenti pentru scenografia adecvată epocii, Puşa Darie în pregătirea textului şi a actorilor, asistenţii de regie şi totodată maeştrii de balet Sergiu şi Dorina Cotorobai.

Punerea în scenă a acestui spectacol inedit a reprezentat o provocare binevenită atât pentru colectivul de balet al Operei Naţionale Române din Iaşi, cât şi pentru public, deoarece introducerea dramaturgiei lui Caragiale în repertoriul dansatorilor a lărgit percepţia asupra artelor, deschizând noi orizonturi. Îi felicităm pe toţi cei implicaţi în organizarea spectacolului şi aşteptăm materializarea viitoarelor proiecte!

FMR 2013 - De la afect spre efect, în muzica românească de cameră

Ligia Fărcăşel, anul II master, Muzicologie

            Concertul care a încheiat cea de-a doua zi a Festivalului a inclus nume valoroase din lumea muzicii, atât din perspectivă creatoare cât şi interpretativă. Recitalul a fost conceput progresiv, din perspectiva apariţiei pe scenă a artiştilor. Astfel, programul a inclus Meditaţii la Enescu, 5 piese pentru pian de Vasile Spătărelu, Întoarceri la Blaga, 7 poeme pentru soprană şi pian de Viorel Munteanu şi Cvartetul nr. 3 de Adrian Iorgulescu.

            Seara muzicală a fost deschisă de pianista Brânduşa Tudor. În interpretarea ei am ascultat Meditaţii la Enescu, 5 piese pentru pian de Vasile Spătărelu – o lucrare ce a reconfigurat  imaginea componistică a lui Enescu, prin nota postromantic-impresionistă, cu inserţii de folclor şi limbaj neomodal, ce traversează întreaga pagină muzicală. Contrastele realizate expresiv la pian au făcut din prima mişcare, Preludiu, o alternanţă de momente melancolice şi învolburate. Pianista a parcurs cu măiestrie claviatura, în toate registrele, împlinind sonor partitura, mai bogată sau mai rarefiată. Lucrarea lui Vasile Spătărelu foloseşte efecte care pot fi întâlnite în partituri de George Enescu, precum Pavana din Suita a doua pentru pian Op. 10, Burlesque din Pièces impromptues pentru pian Op. 18 sau Suita Sătească pentru orchestră, Op. 27.

            Al doilea moment, vocal-instrumental, a fost susţinut de soprana Mihaela Grăjdeanu şi  pianista  Doina Grigore. În interpretarea ciclului Întoarceri la Blaga, 7 poeme pentru soprană şi pian de Viorel Munteanu, cele două artiste au creat o atmosferă tensionată, apăsătoare, de reflexie asupra valorilor fundamentale ale lumii. Prin natura armoniei şi a melodiei, partitura are un specific expresionist, evidenţiat mai ales în partida sopranei, datorită salturilor mari şi a fluctuaţiilor contrastante de nuanţă. Lucrarea începe cu un pasaj de vocaliză, ulterior compozitorul folosind şi alte procedee expresioniste, precum declamaţia, redată atât de plastic în piesa mediană, Ioan se sfâşie în pustie, unde transpare expresia zbuciumată a omului care caută prezenţa Divinităţii, un strigăt aproape deznădăjduit, stins într-un  suspin. Ultima piesă este o adevărată descătuşare, aspect redat printr-un contrast puternic de tempo şi ritm de filiaţie populară românească, ce asigură exteriorizarea expresiei-explozie de entuziasm şi dorinţă de viaţă.

            Ultima secţiune a recitalului a oferit în primă audiţie  Cvartetul nr. 3 de Adrian Iorgulescu interpretat de formaţia Gaudeamus. Membrii cvartetului, Lucia Neagoe (vioara I), Raluca Irimia (vioara a II-a), Leona Varvarichi (violă) şi Sebastian Vârtosu (violoncel), au creat imginea sonoră a unei partituri construite, pe tehnici de ansamblu şi redare a unor efecte sonore de mare virtuozitate. Prima parte, bazată pe motive repetitive, variate intonaţional şi timbral, a evidenţiat capacitatea de dialog şi omogenizare a formaţiei, provocată de alternanţa continuitate-discontinuitate a discursului muzical. A doua mişcare s-a evidenţiat prin ostinato-ul de tril şi formulele onomatopeice la violoncel şi vioară, completate cu scriitură imitativă şi heterofonică.   Finalul a atins o culme a complexităţii tehnice prin plaja largă de efecte sonore cu rol expresiv: flageolete, trecerea de la glissando la atacuri, elemente care au creat o impresie de ambiguitate, pizzicato, sunete lovite, sugestii de bucium şi  fluier.

            Audiţia celor trei lucrări ne-a dezvăluit o posibilă imagine cronologică a muzicii de cameră din anii 1980 până în prezent, în genurile instrumentale şi vocal-instrumentale.

FMR 2013 - Interviu cu tânărul compozitor Paul Pintilie

Iulian Croitoriu, anul IV muzicologie

Paul Pintilie este student în anul IV la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, la clasa conf. univ. dr. Ciprian Ion, câştigător al premiului al III-lea la concursul de Compoziţie „Alexandru Zirra” din acest an. Născut în Rădăuți, județul Suceava, Paul Pintilie a absolvit Colegiul de Arte „Octav Băncilă” din Iași, secția Pian. În 2010 a început studiul compoziției la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, după care a revenit la Iaşi.

Iulian Croitoriu: De ce ai ales compoziția? Te-a îndrumat cineva în acest domeniu?

Paul Pintilie: Am ales compoziția pentru că am observat încă din primii ani ai formării muzicale că mă pot exprima mai bine decât în alte domenii artei sonore. În acest domeniu am fost îndrumat chiar de către domnul profesor Ciprian Ion care m-a descoperit încă din liceu, când eram la secția pian și a considerat că am aptitudinile necesare pentru a deveni un compozitor.

I.C.: Care a fost prima ta compoziţie?

P.P.: Am compus prima lucrare atunci când am dat admiterea la facultate, la secția de compoziție, o miniatură pentru pian destul de simplă, la care am muncit foarte mult.

I.C.: Participi la concursuri de compoziție, iar în calitate de pianist ești prezent la festivaluri de jazz și colaborezi cu trupe cunoscute. Cu ce te-ai remarcat pe plan muzical ?

P.P.: Una din cele mai mari realizări ale mele este invitaţia  Institutului Cultural Român de a participa la proiectul numit „Locomotiva Jazz”, care se desfășoară în Budapesta în fiecare an. În anul 2012 am avut onoarea să reprezint România alături de solista Gabriela Costa la acest proiect. De asemenea, am participat la diverse festivaluri : „Jazz Napocensis” și „Sibiu Jazz Festival”, unde am fost premiat împreună cu formaţia în care activam atunci - „Aria blue” - pentru cea mai bună trupă și cei mai buni instrumentiști.

I.C.: Ai vreo preferință pentru o anumită perioadă stilistică, sau față de un compozitor anume ?

P.P.: În drumul meu componistic, de descoperiri muzicale în materie de muzică academică, cel mai mult m-a influențat școala rusă, începând de la „Grupul celor Cinci”, până la Igor Stravinski.

I.C.: Compoziția cu care ai participat la concurs se numește „Skizzo scat”. Ce ai urmărit în această lucrare?

P.P: Am urmărit ca această lucrare să aibă o întindere mică, dar cu un impact mare. Impactul am vrut să-l realizez printr-o imagine aparent aleatorie în care nimic nu pare organizat, dar dacă observăm mai atent piesa, organizările se desfășoară după forme stricte. Din punct de vedere al limbajului, am folosit moduri artificiale construite de mine, influențe de jazz care duc la o anumită dezvoltare a piesei, prin improvizații libere și momente solistice pentru fiecare instrument.

I.C.: Care sunt principalele direcții ce-ți conturează traseul componistic?

P.P.: Principalele direcții ar fi influența jazz-ului care este o formă liberă de  exprimare, în care totul se creează pe parcurs, tehnici compoziționale care se găsesc în muzica lui Bela Bartok și modurile artificiale create de Anatol Vieru, la care apelez foarte des.

I.C.: Care sunt proiectele tale pentru viitorul apropiat?

P.P.: Îmi propun să compun piese accesibile publicului larg și instrumentiștilor. Deasemenea, ca orice compozitor, vreau să las o amprentă personală cât de mică în lumea mare a muzicii.

FMR 2013 - Gala concursului de compoziţie Alexandru Zirra – Talent şi fantezie creatoare

Lect. univ. dr.  Loredana Iaţeşen

Una dintre surprizele ediţiei a XVII-a a Festivalului Muzicii Româneşti a constituit-o concertul cameral - Gala concursului de compoziţie Alexandru Zirra, eveniment desfăşurat marţi, 22 octombrie, ce a reunit cele mai bune lucrări ale tinerilor creatori din diferite centre universitare (Chişinău, Cluj, Iaşi). Am avut ocazia să le ascultăm  în interpretarea studenţilor şi cadrelor didactice ai Universităţii de Arte George Enescu, care au abordat fiecare opus diferenţiat din punct de vedere tehnic şi interpretativ. Devenit o tradiţie, concursul de compoziţie Alexandru Zirra de anul acesta a presupus elaborarea unor lucrări într-o formulă instrumentală de trio având o componenţă timbrală diversă.

Pentru început am ascultat Mozaic pentru flaut, percuţie şi pian, un trio semnat de Mihai Traistă, student în anul II (Universitatea de Arte G. Enescu, Iași, clasa de compoziție lect. univ. Bogdan Chiroșcă), care a obţinut Premiul Special al Uniunii Compozitorilor. La nivel muzical, lucrarea a fost bine construită, tânărul creator preocupându-se în succesiunea celor şase momente, de realizarea contrastului la nivelul tuturor parametrilor de limbaj. Atent în conturarea unor imagini sonore diferenţiate, Mihai Traistă a realizat o dramaturgie particulară fiecărei secţiuni, în care a dozat timbralitatea, armonia, dinamica şi agogica în spiritul unei muzici de atmosferă, de factură neoimpresionistă. Am parcurs astfel un traseu muzical de la debutul în adagio, cu sonoritățile pianului și timpanului, urmat de intrarea flautului, un lamento cu o expresie introvertită, şi de intervenţia xilofonului,  cu aluzii folclorice, având rol contrastant prin timbrul său evaziv, până la punctul culminant al discursului, realizat cu ajutorul unor variaţii metro-ritmice la toate instrumentele. Expunerea temei la pian, pe fundalul sonor al trianglului, a avut un caracter  dinamic, pregătind finalul, un cluster în registrul grav, însoțit de o lovitură de gong. Receptarea corespunzătoare a unei asemenea lucrări, bazată pe asocierea unor culori sonore diferite, a unui mozaic, redat prin accentuarea sau estomparea unor efecte, nu ar fi fost posibilă, decât într-o interpretare adecvată intenţiilor compozitorului (lect. univ. dr. Călin Fărcăşel, flaut; lect. univ. dr. Cristina Răducanu, pian; Bogdan Dumitraş, Andrei Mihăiţă, percuţie).

Premiul III a fost acordat pentru lucrarea Skizzo Scat aparţinând lui Paul Pintilie, student în anul IV, Universitatea de Arte G. Enescu din Iași, clasa de compoziție,  conf. univ. dr. Ciprian Ion. După opinia tânărului creator, opus-ul se bazează pe o combinație între tehnicile de organizare ale modurilor artificiale folosite  de Anatol Vieru și stilul de improvizație vocală din jazz numit scat. Termenul de skizzo, îi aparţine compozitorului, sugerând instabilitatea și efectele surprinzătoare produse de combinația modal-atonal-jazz. Consider că fantezia ritmico-melodică, aplicarea cu meşteşug a unei tehnici jazzistice de improvizaţie într-o lucrare de factură academică, concepţia generală a muzicii într-o dinamică alertă, a contrastelor, reprezintă doar câteva argumente, suficient de convingătoare, pentru a demonstra că această creaţie ar fi meritat să deţină un loc în fruntea clasamentului. Deşi opus-ul se caracterizează printr-o mare libertate melodică  şi ritmică,  soliştii (lect. univ. dr. Cristina Răducanu - pian; asist. univ. Bogdan Constantin - saxofon și studentul Florin Burlacu - violoncel) s-au omogenizat atât în redarea momentelor solistice cât şi a celor de ansamblu, chiar în contextul unei dinamizări a tuturor elementelor de limbaj.

În continuare am ascultat Trio pentru Flaut, Percuție și pian, aparţinând lui Alexandru Ştefan Murariu, de la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, (clasa de compoziție  prof. univ. dr. Adrian Pop). Cu toate că a fost distinsă cu Premiul al II-lea, am avut sentimentul unei muzici construite cu dificultate, situată parcă în căutarea unui stil. Am remarcat iniţial încercarea compozitorului de a-şi contura treptat sonoritatea, prin dinamizări ritmice şi timbrale, însă cucerirea punctului culminant s-a lăsat îndelung aşteptată, fiind înlocuită fie de o melodie a flautului cu expresie meditativă, apropiată sonoritatea lui Debussy, fie de tratarea ritmizată a percuţiei cu trimiteri la muzica lui Alban Berg. Deşi cei trei instrumentişti, - flaut, lect. univ. dr. Călin Fărcășel; percuție - Teofana Lența și la pian - asist. univ. Edit Arva, s-au străduit să ofere o versiune interpretativă cât mai apropiată de partitură, am reţinut din păcate o muzică realizată ambiguu, în absenţa unei preocupări clare pentru construcţie, dramaturgie, contrast, etc.

Evident, am aşteptat cu nerăbdare şi curiozitate lucrarea State of mind, semnată de Pavel Gamurari, masterand al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, (clasa de compoziţie Gheorghe Mustea), distinsă cu Premiul I. Din păcate, muzica pe care am audiat-o m-a dezamăgit. Concepută tradiţional, repetitiv, lucrarea a avut o desfăşurare sonoră monotonă, în care  tânărul creator  ne-a convins în anumite secţiuni că stăpâneşte tehnica de  imitaţie polifonică. Mai mult decât atât, pianul a avut rolul principal pe întreg parcursul muzical,  celelalte instrumente intervenind pasager în discurs, în absenţa unui tematism, sau unei complementarităţi. Impresia unui discurs muzical incoerent, s-a accentuat şi datorită interpretării Ruxandra Trofin – violă; Dumitrița Lența - violoncel și  asist. univ. Mădălina Busuioc – pian) caracterizată prin numeroase imperfecţiuni la nivel tehnic.

În final nu-mi rămâne decât să-i felicit pe compozitorii şi interpreţii care au contribuit la realizarea concertului, în speranţa că acest eveniment constituie un început în sfera promovării lor artistice viitoare.

FMR 2013 - Interviu cu violonista Diana Mos

Ana-Maria Alexa, anul II muzicologie

Violonista Diana Moş este conferenţiar universitar la catedra de Muzică de cameră a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, şi totodată membră a orchestrei Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti. A susţinut, începând cu anii de şcoală, concerte şi recitaluri camerale în România şi peste hotare. A interpretat o serie de lucrări, dintre care unele în primă audiţie, difuzate pe posturi de radio şi de televiziune, în cadrul unor festivaluri naţionale şi internaţionale din România, Republica Moldova, Germania, Elveţia, Polonia, Franţa, Grecia, Suedia, Italia etc. A făcut parte din mai multe formaţii de muzică contemporană. În prezent, este membră a ansamblului Profil, în cadrul căruia a participat la realizarea mai multor CD-uri de muzică contemporană, şi a ansamblului de muzică nouă Propuls. Este autoarea cărţii Introducere în hermeneutica discursului muzical (2008). A câştigat bursa „George Enescu” oferită de Institutul Cultural Român pentru un stagiu de trei luni (august-octombrie 2010) la Cité Internationale des Arts din Paris.

A.M. Activaţi ca membru instrumentist în cadrul ansamblului „Profil” de  mai mulţi ani, perioadă în care aţi susţinut numeroase concerte de muzică nouă din repertoriul universal şi românesc. Care este impactul creaţiei contemporane asupra publicului din România?

D.M. Depinde de public... În general avem parte de un public avizat, însă am avut şi experienţa unor oameni din afara profesiei care au apreciat foarte mult această muzică. Am rămas plăcut surprinsă de faptul că sunt mulţi tineri în sălile de concert.

A.M. În această seară am avut bucuria de a asculta o compoziţie în primă audiţie: Lamento pentru vioară solo compus de Viorel Munteanu, interpretat de dumneavoastră. Mărturisiţi-ne câteva detalii pe care artistul trebuie să le aibă în vedere atunci când abordează o lucrare a cărei imagine sonoră se configurează iniţial în relaţia dintre compozitor şi interpret.

D.M. Cred că un artist trebuie să aibă, în primul rând, multă sensibilitate şi expresivitate. Lucrarea Lamento este foarte dificilă din acest punct de vedere necesitând o anumită tehnică instrumentală ce trebuie pusă în slujba expresivităţii care primează.

                                                                   

A.M. Aţi avut sentimentul că aţi realizat exact ceea ce a dorit compozitorul?

D.M. Sincer, nu ştiu, dar aştept să-i ascult părerea pentru că nu am reuşit să repetăm împreună. Şi chiar am emoţii.

A.M. Din punct de vedere tehnic, dar şi interpretativ, spuneţi-ne cum se îmbină formarea unui instrumentist specializat pe repertoriul academic tradiţional cu cerinţele muzicii de astăzi? 

D.M. Cred că nu este nicio diferenţă în raportare. Personal nu fac nicio diferenţă, tratez în egală măsură muzica de tip tradiţional cât şi muzica modernă.

A.M. Aţi participat la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale din România, Republica Moldova, Germania, Elveţia, Polonia, Franţa, Grecia, Suedia, Italia etc. Vă aflaţi pentru a doua oară la Festivalul Muzicii Româneşti din Iaşi. Care este opinia dvs. cu privire la promovarea evenimentelor de acest gen la noi în ţară pentru a atrage publicul în sălile de spectacol?

D.M. Cred că iniţiativa dumneavoastră este lăudabilă şi am avut parte de o primire foarte călduroasă la Iaşi.

FMR 2013 - Interviu cu compozitorul Dan Dediu

Cristina Merticaru-Egyed, doctorand muzicologie

Unul dintre muzicienii cei mai prolifici şi activi din peisajul artistic contemporan este  Dan Dediu. Arealul său componistic imens, ce depășește  100 de opusuri, ne dezvăluie un aspect aproape exhaustiv în ceea ce privește genurile și compartimentele valorificate: de la opusuri solistice pentru pian, vioară, violă sau violoncel, la complexele sale simfonii, de la muzica de cameră în diverse ipostaze, duo până la octet şi lucrări concertante, de la lieduri, muzică pentru cor, la drame muzicale și cantate. Este un personaj prodigios, o pregnanță dovedită prin multitudinea premiilor și nominalizărilor obținute și prin recunoasterea sa ca reprezentant major al domeniului compoziției românești și internaționale: laureat a numeroase premii acordate de către UCMR, premiul I Concursul “Gheorghe Dima”, Premiul I și Marele Premiu „George Enescu” la Concursul Internaţional cu același nume, Premiul II la Concursul „Mozart” Viena, etc.

Interesul pentru muzica nouă este exprimat nu doar prin compozițiile sale, ci și prin susținerea unor multiple manifestări adresate publicului de specialitate: festivaluri, simpozioane, conferințe, concursuri. Importanța sa în viața muzicală contemporană este dovedită de prezența activă în puncte nevralgice ale activității artistice românești și nu numai: membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, cadru didactic la Universitatea Națională de Muzică, director artistic al Festivalului Internațional de Muzică Contemporană "Săptămâna muzicii noi”, fondator și Director artistic al Ansamblului de Muzică Nouă "Profil", una dintre cele mai apreciate și profesioniste promotoare a creaţiei contemporane, dedicată nu doar interpretării lucrărilor româneşti de avangardă, ci și valorilor muzicale naționale și universale recunoscute.

Cristina Egyed: Cum apreciați Festivalul Muzicii Românești din Iași și evoluția lui de la o ediție la alta?

Dan Dediu: Din ce în ce mai bun și mai consistent. O inițiativă unică în România!

C.E.: Caracterizați succint lucrările dvs. ce au fost prezentate in această seară, 21 octombrie 2013, în ediția a XVII-a a Festivalului: Latebrae, Stella cadente, Pirouettes pierrotiennes.

D.D.: Sunt lucrări destinate repertoriului cameral, ce fie constituie meditații succinte asupra coborârii sau piruetei ca gesturi muzicale (Stella cadente și Pirouettes pierrotiennes), fie amorsează o diversitate de stări, definite cu claritate într-un triptic atipic – vioară, violă, pian (Latebrae, în traducere Cotloane)

C.E.: Care a fost, până acum, cel mai mare succes al formației instrumentale Profil și cea mai apreciată lucrare scrisă de compozitorul Dan Dediu?

D.D.: Consider că toate concertele ansamblului Profil sunt succese. Interpreți extraordinari, serioși și pasionați de muzica nouă. N-aș ști ce să aleg mai întâi. Cât despre cea mai apreciată lucrare a mea, e greu să mă pronunț. Ca să parafrazez un titlu de film, unora le place o piesă, altora alta… Multora le-a plăcut opera O scrisoare pierdută, alții au strâmbat din nas. Frenesia și Verva se cântă din ce în ce mai mult. Nu știu dacă sunt și cele mai apreciate.

C.E.: Ați prezentat lucrările dumneavoastră și în străinătate. Conjugați o paralelă: interesul compozitorilor, interpreților și a publicului român față de muzica nouă, în comparație cu cel al ţărilor vestice.

D.D.: Muzica nouă are un public restrâns, atât la noi, cât și în străinătate. Ceea ce există în străinătate, iar la noi nu prea găsim este critica de specialitate, reflectată într-un noian de comentarii, care problematizează și valorizează cu curaj. Nu cred că publicul e problema. Problema este reflectarea critică a concertelor, de unde derivă și gustul și interesul pentru muzica nouă.

C.E.: Cum resimțiți în activitatea dumneavoastră poziția oscilantă între spiritualitate și materialism caracteristică zilelor noastre, referitoare nu doar la auditoriu ci și la interpreți, sau compozitori tineri?

D.D.: E o componentă normală și cred că întotdeauna a fost așa. Compozitorul nu e un Ariel, dar nu e nici un Caliban. E un om obișnuit și are nevoi atât din zona spirituală, cât și din cea materială. Muzica reflectă viața și viața nutrește muzica. Spiritualul și materialul se alimentează și influențează reciproc. Întreaga viață a omului e o pendulare după ceea ce n-are, dar ar dori să aibă sau după locul în care nu este, dar ar vrea să fie.

C.E. Creaţia muzicală contemporană are un profil extrem de eterogen. Se bazează acesta pe căutarea cu ardoare a noului, pe tendința de edificare științifică, cerebrală a produsului compozițional, se rezumă doar la statutul său experimental, cunoaște valori semantice ale timpului pe care îl trăim? Cum vă regăsiți arta proprie în acest context? Dezvoltă sau neagă tradiția?

D.D.: Aparțin de o generație de compozitori care au fost învățați cu tabu-urile avangardei. ”Asta e voie, asta nu e voie. Asta se face, asta nu se face.” Între timp, globalizarea, atitudinea postmodernă, internetul, comunicarea instantanee – toate acestea au schimbat paradigma prin care privim noutatea și originalitatea. Asistăm la o reinstaurare a tradiției, chiar la un fel de neo-tradiționalism sau neo-academism.

După mine, noutatea constă într-o expresie nouă, nu în invenție de vocabular sonor. Desigur, caut cotloane neumblate în muzica mea, dar acestea nu se pot recunoaște ca atare decât pe un fond de tradiție muzicală asimilată. Ele se detașează prin contrast cu ceea ce știm deja.

Astfel, pentru a răspunde la întrebare, aș spune că nici nu dezvolt, nici nu neg tradiția, ci o integrez. Tradiția mă ajută să înțeleg piscurile simțirii muzicale, dar mă și avertizează vizavi de salturile în gol ale gândirii componistice. E ca o hartă pe care o port cu mine pentru a nu mă rătăci. Dar o hartă nu înseamnă nimic fără cel care știe să se orienteze după ea.

Pentru mine, muzica e una singură. În ultimul timp am început să scriu muzică într-un mod foarte clar, poate chiar enervant de clar. Un prieten dirijor mi-a spus: pot să-ți învăț piesa asta într-o după amiază. Nu știu dacă-i bine sau dacă-i rău. De multe ori, în compoziție, ceea ce crezi că-i pădure (de simțiri) e de fapt un mare deșert. Și invers: ai senzația că ești într-un deșert și dintr-o data te trezești într-o pădure labirintică.

C.E.:Aş dori să ne dezvăluiţi ce intenționați în proximile realizări componistice, luând în considerare și înclinația spre drama muzicală pe care ați afirmat-o în creație.

D.D.: Mă gândesc la o nouă opera, dar nu sunt încă hotărât. Am vreo trei variante. Deocamdată lucrez la un triplu concert pentru flaut, clarinet, violoncel și orchestra, pe care mai am puțin și-l finalizez. Se numește Febra și are trei părți: Delirium, Mirages și Paranoia.

C.E: Un cuvânt, o sintagmă ce ar caracteriza, ar putea defini sau dezvălui personalitatea artistică a compozitorului Dan Dediu.

D.D.: Vitalism: frenezie, ironie poznașă, carnavalesc, fantastic-sălbatic.

C.E: Un sfat referitor la cariera tinerilor interpreți, compozitori, muzicologi, muzicieni în general, în contextul actual.

D.D.: Citiți cât mai mult! Ideile nu vin decât citind sau scriind. În muzică nu e vorba de sunete, ci despre lumea interioară a fiecăruia dintre noi, reflectată prin conexiunile dintre sunete… Dacă n-aveți o lume interioară bogată, atunci nu faceți decât să înșirați note. Așadar, recomand lectură nesățioasă.

                                                

Festivalul Muzicii Româneşti 2013 - Concert cameral cu „profil” de excepţie: profesionalism şi măiestrie

Mihaela Balan, doctorand muzicologie

În perioada 21-27 octombrie 2013, instituţiile de cultură din Iaşi vor găzdui Festivalul Muzicii Româneşti, ajuns la  cea de-a XVII-a ediţie. În acest an, festivalul s-a anunţat încă de la primele discuţii de organizare ca o pleiadă de manifestări artistice focalizate pe muzica românească contemporană, în care protagonişti vor fi muzicieni de elită ai generaţiilor din ultimele decenii.

 În prima zi, în sala de audiţii „Eduard Caudella” din Iaşi a avut loc un concert cameral „extraordinar”, susţinut de ansamblul de muzică nouă „Profil-Sinfonietta” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Creat în 2003 la iniţiativa compozitorului Dan Dediu (care a rămas până în prezent conducătorul său artistic), ansamblul şi-a propus de la bun început să promoveze muzica de avangardă românească şi internaţională.

În cadrul recitalului de la Iaşi, desfăşurat în sala „Eduard Caudella”, formaţia a fost reprezentată de către Diana Moş (vioară), Marian Movileanu (violă), Eugen Bogdan Popa (violoncel) şi Adriana Maier (pian). Formaţi la Universitatea Naţională de Muzică, aceştia sunt instrumentişti de o înaltă ţinută artistică şi academică, desfăşurând o activitate concertistică prodigioasă, atât în ţară, cât şi în străinătate, interpretând deopotrivă lucrări din repertoriul muzical românesc şi cel universal. În prezent, toţi muzicienii menţionaţi activează în diverse orchestre, formaţii camerale sau în învăţământul universitar bucureştean. Am avut ocazia să îi mai ascultăm în cadrul unor ediţii anterioare ale festivalului de la Iaşi, remarcându-se prin profesionalism şi viziune interpretativă elevată.

Prima lucrare audiată a fost Adagio pentru vioară, violoncel şi pian de Valentin Gheorghiu. Renumitul pianist român este mai puţin cunoscut publicului ieşean în calitate de compozitor, motiv pentru care lucrarea audiată a fost un moment inedit, dezvăluind latura sa creatoare. Conceput într-o singură parte, Adagio-ul lui Valentin Gheorghiu este compus în stil neoclasic şi se caracterizează prin tematism bine conturat, coerent dezvoltat, melodism expresiv, evidenţiat în momentele de culminaţie prin dublajul violinei şi al violoncelului, contraste interioare în plan dinamic şi armonic, cu efecte dramatice.

 Cea de-a doua lucrare din program, Lamento pentru vioară solo de Viorel Munteanu, a constituit o primă audiţie absolută. Este concepută într-un limbaj modal şi tempo liber, evocând sonorităţi cu iz arhaic, prelucrate şi stilizate cu tehnici de scriitură contemporană. Astfel, are loc o pendulare permanentă între unison şi evoluţia pe două planuri, cu inserţia unor structuri acordice de sprijin. Compozitorul a valorificat o paletă largă de efecte instrumentale, la care se adaugă şi momentul neaşteptat al inserţiei unui cuvânt redat verbal de către solistă.

Stella cadente pentru violă şi pian, semnată de Dan Dediu, reprezintă o lucrare de avangardă plină de culoare, cu un farmec particular, ce-mi aminteşte de personalitatea puternică a lui Maurice Ravel: melodia dominată de un ritm energic, armonia modală, frecvent construită prin paralelisme acordice, existenţa unei energii interioare atent valorificată de către compozitor. Lucrarea emană o fantezie frenetică, explozivă uneori, controlată şi redată prin intermediul unui mijloc extra-muzical – adăugarea silabelor ce compun titlul prin vorbire ritmică suprapusă discursului muzical.

Programul serii a continuat cu Sonata pentru vioară şi pian de Pascal Bentoiu, compusă în 1962 şi alcătuită din două părţi: Lento, un poco rubato şi Animato. Lucrarea se încadrează într-un neoclasicism specific orientării moderniste moderate din muzica românească postbelică, îmbinând elemente tradiţionale cu limbajul novator. Temele sunt pregnante, bine conturate, fie prin adiţionare motivică treptată în partea I, fie prin expunere clară şi energică în partea a II-a. Dialogul dintre vioară şi pian este echilibrat, cu intervenţii deopotrivă solistice şi secundare. Ritmul este constrastant, generând impresia de suspensie temporală în prima secţiune, pe când în cea de-a doua devine pregnant, cu accente asimetrice şi efect ironic în manieră bartokiană. Alte conexiuni se pot stabili cu neoclasicmul riguros al lui Paul Hindemith şi cu stilul abrupt, sarcastic al lui Serghei Prokofiev.

Lucrarea intitulată Sincronie, compusă de Ştefan Niculescu, se caracterizează prin linearitate polifonică, discursul fiind structurat ca o suprapunere de linii care evoluează independent pornind de la aceeaşi temă. Sintaxa de ansamblu îmbină elemente de polifonie cu heterofonia, vocile având o desfăşurare paralelă cu profiluri melodice asemănătoare, apropiate spaţial, dar desincronizate în plan temporal. Se creează impresia unei curgeri perpetue, în care se suprapun paradoxal mişcarea şi imobilitatea. Lipsa pulsaţiei ritmice contribuie, de asemenea, la această desfăşurare fluidă aparent statică, în care vocile se caută în dorinţa unificării depline. Momentul aşteptat este atins spre finalul lucrării, unde instrumentele se sincronizează, contopindu-se într-o pedală mobilă, din care se desprinde aproape imaterial un ultim profil melodic cu sens interogativ, expus la vioară.

 Universul sonor heterofonic a continuat cu o lucrare semnată de Dan Dediu, Latebrae, destinată formulei camerale constituită din vioară, violă şi pian. Lucrarea este structurată tradiţional, având trei părţi contrastante (Masacro, Lied ohne Worte, Totentänzchen), legate prin elemente tematice şi trăsături de scriitură la nivelul întregului. Părţile I şi a III-a se disting prin tematism clar conturat, ritm tranşant, efecte de poliritmie, caracter energic, impulsiv. Din punct de vedere al sintaxei instrumentale, se impune heterofonia prin legătura organică între discursul violinei şi al violei. Compozitorul creează un efect auditiv interesant de confuzie între ideea de dialog şi monolog, deoarece se pot percepe într-o succesivitate strânsă intrări diferite, la distanţe intervalice foarte mici, dar rezultatul sonor este mai degrabă o întrepătrundere a timbrurilor celor două instrumente într-un discurs comun. Deşi este preponderent modal, cu numeroase disonanţe create prin paralelismele de cvarte sau  ciocnirile de secunde în plan heterofonic, am remarcat şi scurte pasaje melodice tonale, inserate fragmentat în structura de ansamblu. Pianul are o funcţie mai mult complementară, de susţinere armonică, sau de instrument cu rol percusiv, ritmic. Titlul lucrării reprezintă pluralul substantivului latin latebra (cu sensul de loc ascuns, întunecat), sugerând mister, angoasă, obscuritate, lipsă de contururi ferme.

Mihai Măniceanu este un compozitor mai puţin cunoscut în spaţiul ieşean, făcând parte dintr-o generaţie recentă (născut în 1976). Lucrarea audiată, Crescendo pentru vioară solo, este structurată simetric, bazată preponderent pe efecte instrumentale diverse, explorând numeroase tehnici de virtuozitate violonistică. Discursul muzical prezintă contraste între zone de aglomerare sonoră şi rarefiere, valorificând toate registrele instrumentului, fie linear, fie polifonic. Lucrarea este reprezentativă pentru creaţia muzicală de avangardă, având un caracter spectaculos.

Singura lucrare care a reunit toţi cei patru interpreţi în cadrul recitalului a fost cvartetul cu pian compus de Dan Dediu, numit sugestiv Pirouettes pierrotiènnes. Titlul poate fi interpretat prin prisma referinţelor stilistice la perioada Renaşterii (personajul Pierrot fiind originar din teatrul italian din secolului al XVI-lea - Commedia dell’ Arte) şi la romantismul lui Robert Schumann (prin aluziile metamuzicale şi trimiterile la piesa a doua din suita pentru pian Carnavalul op. 9). Pierrot este un erou spre care Dan Dediu şi-a îndreptat atenţia în calitate de creator şi spectator în acelaşi timp, înfăţişându-l în ipostaze multiple. După cum afirmă însuşi compozitorul în prefaţa partiturii, Pirouettes pierrotiènnes „conjugă spiritul carnavalesc şi versatilitatea acrobatică a paiaţei arhetipale, Pierrot”. Acesta este caracterizat printr-o „natură duală, deopotrivă rol şi persoană, funcţie şi individ”. Imaginea sonoră de ansamblu a acestei lucrări este de colaj a unor elemente stilistice diverse: teme muzicale cu suflu romantic, paralelisme acordice de factură impresionistă, uneori colorate în stil jazz-istic, dezvoltări ample ale unor idei muzicale în sonorităţi postromantice (în maniera lui Rahmaninov), structuri sonore bartokiene de tip major-minor, asimetrii ritmice şi jocuri de accente.

Din punct de vedere estetic, lucrarea îmbină trăsături specifice unor categorii antagonice: tragicul şi ludicul. Dan Dediu vorbeşte deseori în conferinţele sale despre o atitudine a omului în faţa vieţii  (specifică românilor), anume „râsu-plânsu”. Ludicul apare impur, „contaminat” de nuanţe tragice, tranformându-se în grotesc, ca un zâmbet distorsionat, dual: ilar şi trist, precum personajul Pierrot.

În urma acestui concert cameral, am plecat din sală cu o bucurie interioară dată de bogăţia şi frumuseţea lumii muzicale contemporane, care contrazice, încă o dată, percepţia generalizată şi preconcepută asupra stilului de avangardă. Lucrările audiate mi-au lăsat în memorie un conţinut muzical bogat în semnificaţii, iar interpretarea oferită de cei patru muzicieni a contribuit în mare măsură la transmiterea unui mesaj artistic puternic.

Felicitări ansamblului „Profil-Sinfonietta” şi îi mai aşteptăm cu drag pe scena ieşeană!