Mihaela Balan, doctorand muzicologie
În perioada
21-27 octombrie 2013, instituţiile de cultură din Iaşi vor găzdui Festivalul
Muzicii Româneşti, ajuns la cea
de-a XVII-a ediţie. În acest an, festivalul s-a anunţat încă de la primele discuţii
de organizare ca o pleiadă de manifestări artistice focalizate pe muzica
românească contemporană, în care protagonişti vor fi muzicieni de elită ai
generaţiilor din ultimele decenii.
În prima zi, în sala de audiţii „Eduard
Caudella” din Iaşi a avut loc un
concert cameral „extraordinar”, susţinut de ansamblul de muzică nouă „Profil-Sinfonietta” al Universităţii
Naţionale de Muzică din Bucureşti. Creat în 2003 la iniţiativa compozitorului Dan Dediu (care a rămas până în prezent
conducătorul său artistic), ansamblul şi-a propus de la bun început să
promoveze muzica de avangardă românească şi internaţională.
În cadrul
recitalului de la Iaşi, desfăşurat în sala „Eduard Caudella”, formaţia a fost
reprezentată de către Diana Moş
(vioară), Marian Movileanu (violă), Eugen Bogdan Popa (violoncel) şi Adriana Maier (pian). Formaţi la
Universitatea Naţională de Muzică, aceştia sunt instrumentişti de o înaltă
ţinută artistică şi academică, desfăşurând o activitate concertistică
prodigioasă, atât în ţară, cât şi în străinătate, interpretând deopotrivă
lucrări din repertoriul muzical românesc şi cel universal. În prezent, toţi
muzicienii menţionaţi activează în diverse orchestre, formaţii camerale sau în
învăţământul universitar bucureştean. Am avut ocazia să îi mai ascultăm în
cadrul unor ediţii anterioare ale festivalului de la Iaşi, remarcându-se prin profesionalism
şi viziune interpretativă elevată.
Prima lucrare
audiată a fost Adagio pentru vioară,
violoncel şi pian de Valentin Gheorghiu.
Renumitul pianist român este mai puţin cunoscut publicului ieşean în calitate
de compozitor, motiv pentru care lucrarea audiată a fost un moment inedit,
dezvăluind latura sa creatoare. Conceput într-o singură parte, Adagio-ul lui Valentin Gheorghiu este
compus în stil neoclasic şi se caracterizează prin tematism bine conturat, coerent
dezvoltat, melodism expresiv, evidenţiat în momentele de culminaţie prin
dublajul violinei şi al violoncelului, contraste interioare în plan dinamic şi
armonic, cu efecte dramatice.
Cea de-a doua lucrare din program, Lamento pentru vioară solo de Viorel Munteanu, a constituit o primă
audiţie absolută. Este concepută într-un limbaj modal şi tempo liber, evocând
sonorităţi cu iz arhaic, prelucrate şi stilizate cu tehnici de scriitură
contemporană. Astfel, are loc o pendulare permanentă între unison şi evoluţia
pe două planuri, cu inserţia unor structuri acordice de sprijin. Compozitorul a
valorificat o paletă largă de efecte instrumentale, la care se adaugă şi
momentul neaşteptat al inserţiei unui cuvânt redat verbal de către solistă.
Stella cadente pentru violă şi pian, semnată de Dan
Dediu, reprezintă o lucrare de avangardă plină de culoare, cu un farmec
particular, ce-mi aminteşte de personalitatea puternică a lui Maurice Ravel:
melodia dominată de un ritm energic, armonia modală, frecvent construită prin
paralelisme acordice, existenţa unei energii interioare atent valorificată de
către compozitor. Lucrarea emană o fantezie frenetică, explozivă uneori, controlată
şi redată prin intermediul unui mijloc extra-muzical – adăugarea silabelor ce
compun titlul prin vorbire ritmică suprapusă discursului muzical.
Programul
serii a continuat cu Sonata pentru vioară
şi pian de Pascal Bentoiu,
compusă în 1962 şi alcătuită din două părţi: Lento, un poco rubato şi Animato.
Lucrarea se încadrează într-un neoclasicism specific orientării moderniste
moderate din muzica românească postbelică, îmbinând elemente tradiţionale cu limbajul
novator. Temele sunt pregnante, bine conturate, fie prin adiţionare motivică
treptată în partea I, fie prin expunere clară şi energică în partea a II-a. Dialogul
dintre vioară şi pian este echilibrat, cu intervenţii deopotrivă solistice şi
secundare. Ritmul este constrastant, generând impresia de suspensie temporală
în prima secţiune, pe când în cea de-a doua devine pregnant, cu accente
asimetrice şi efect ironic în manieră bartokiană. Alte conexiuni se pot stabili
cu neoclasicmul riguros al lui Paul Hindemith şi cu stilul abrupt, sarcastic al
lui Serghei Prokofiev.
Lucrarea intitulată
Sincronie, compusă de Ştefan Niculescu, se caracterizează
prin linearitate polifonică, discursul fiind structurat ca o suprapunere de
linii care evoluează independent pornind de la aceeaşi temă. Sintaxa de ansamblu
îmbină elemente de polifonie cu heterofonia, vocile având o desfăşurare
paralelă cu profiluri melodice asemănătoare, apropiate spaţial, dar
desincronizate în plan temporal. Se creează impresia unei curgeri perpetue, în
care se suprapun paradoxal mişcarea şi imobilitatea. Lipsa pulsaţiei ritmice contribuie,
de asemenea, la această desfăşurare fluidă aparent statică, în care vocile se
caută în dorinţa unificării depline. Momentul aşteptat este atins spre finalul
lucrării, unde instrumentele se sincronizează, contopindu-se într-o pedală
mobilă, din care se desprinde aproape imaterial un ultim profil melodic cu sens
interogativ, expus la vioară.
Universul sonor heterofonic a continuat cu o
lucrare semnată de Dan Dediu, Latebrae, destinată formulei camerale constituită din vioară, violă şi pian. Lucrarea
este structurată tradiţional, având trei părţi contrastante (Masacro, Lied ohne Worte, Totentänzchen),
legate prin elemente tematice şi trăsături de scriitură la nivelul întregului.
Părţile I şi a III-a se disting prin tematism clar conturat, ritm tranşant,
efecte de poliritmie, caracter energic, impulsiv. Din punct de vedere al
sintaxei instrumentale, se impune heterofonia prin legătura organică între
discursul violinei şi al violei. Compozitorul creează un efect auditiv
interesant de confuzie între ideea de dialog şi monolog, deoarece se pot
percepe într-o succesivitate strânsă intrări diferite, la distanţe intervalice
foarte mici, dar rezultatul sonor este mai degrabă o întrepătrundere a
timbrurilor celor două instrumente într-un discurs comun. Deşi este
preponderent modal, cu numeroase disonanţe create prin paralelismele de cvarte
sau ciocnirile de secunde în plan
heterofonic, am remarcat şi scurte pasaje melodice tonale, inserate fragmentat
în structura de ansamblu. Pianul are o funcţie mai mult complementară, de
susţinere armonică, sau de instrument cu rol percusiv, ritmic. Titlul lucrării
reprezintă pluralul substantivului latin latebra
(cu sensul de loc ascuns, întunecat), sugerând mister, angoasă,
obscuritate, lipsă de contururi ferme.
Mihai Măniceanu este un compozitor mai puţin cunoscut în spaţiul ieşean, făcând parte
dintr-o generaţie recentă (născut în 1976). Lucrarea audiată, Crescendo pentru vioară solo, este structurată
simetric, bazată preponderent pe efecte instrumentale diverse, explorând
numeroase tehnici de virtuozitate violonistică. Discursul muzical prezintă
contraste între zone de aglomerare sonoră şi rarefiere, valorificând toate
registrele instrumentului, fie linear, fie polifonic. Lucrarea este
reprezentativă pentru creaţia muzicală de avangardă, având un caracter
spectaculos.
Singura
lucrare care a reunit toţi cei patru interpreţi în cadrul recitalului a fost
cvartetul cu pian compus de Dan Dediu,
numit sugestiv Pirouettes pierrotiènnes.
Titlul poate fi interpretat prin prisma referinţelor stilistice la perioada
Renaşterii (personajul Pierrot fiind originar din teatrul italian din secolului
al XVI-lea - Commedia dell’ Arte) şi
la romantismul lui Robert Schumann (prin aluziile metamuzicale şi trimiterile
la piesa a doua din suita pentru pian Carnavalul
op. 9). Pierrot este un erou spre
care Dan Dediu şi-a îndreptat atenţia în calitate de creator şi spectator în
acelaşi timp, înfăţişându-l în ipostaze multiple. După cum afirmă însuşi compozitorul în
prefaţa partiturii, Pirouettes
pierrotiènnes „conjugă spiritul carnavalesc şi versatilitatea acrobatică a
paiaţei arhetipale, Pierrot”. Acesta este caracterizat printr-o „natură duală,
deopotrivă rol şi persoană, funcţie şi individ”. Imaginea sonoră de ansamblu a
acestei lucrări este de colaj a unor elemente stilistice diverse: teme muzicale
cu suflu romantic, paralelisme acordice de factură impresionistă, uneori
colorate în stil jazz-istic, dezvoltări ample ale unor idei muzicale în
sonorităţi postromantice (în maniera lui Rahmaninov), structuri sonore
bartokiene de tip major-minor, asimetrii ritmice şi jocuri de accente.
Din punct de vedere estetic, lucrarea îmbină trăsături specifice unor
categorii antagonice: tragicul şi ludicul. Dan Dediu vorbeşte deseori în
conferinţele sale despre o atitudine a omului în faţa vieţii (specifică românilor), anume „râsu-plânsu”.
Ludicul apare impur, „contaminat” de nuanţe tragice, tranformându-se în grotesc,
ca un zâmbet distorsionat, dual: ilar şi trist, precum personajul Pierrot.
În urma acestui concert cameral, am plecat din sală cu o bucurie
interioară dată de bogăţia şi frumuseţea lumii muzicale contemporane, care
contrazice, încă o dată, percepţia generalizată şi preconcepută asupra stilului
de avangardă. Lucrările audiate mi-au lăsat în memorie un conţinut muzical
bogat în semnificaţii, iar interpretarea oferită de cei patru muzicieni a
contribuit în mare măsură la transmiterea unui mesaj artistic puternic.
Felicitări ansamblului „Profil-Sinfonietta” şi îi mai aşteptăm cu drag pe
scena ieşeană!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu