FMR 2013 - Interviu cu dirijorul Cristian Oroşanu

Aliona Paciurcă, anul II Muzicologie

Aliona Paciurcă: Vă aflaţi pentru prima dată la Festivalul Muzicii Româneşti care a ajuns anul acesta la a XVII-a ediţie. Care este rolul acestuia în valorificarea creaţiilor muzicale româneşti?

Cristian Oroşanu:  Cred că orice festival al muzicii româneşti pune în valoare creaţia autohtonă, care nu este foarte bine reprezentată în programarea stagiunilor filarmonicilor şi instituţiilor de artă din ţară. Deci, este un lucru bine venit. 

A.P.: În deschiderea programului veţi dirija Poema română, lucrare ce i-a adus recunoaştere tânărului George Enescu şi prin care muzica românească îşi găsea în sfârşit un loc în cultura universală. Cum v-aţi apropiat de muzica lui şi ce doriţi să evidenţiaţi într-o creaţie enesciană?

C.O.: Da, este opus 1 în creaţia lui Enescu, care i-a lăsat cea mai pregnantă amintire prin succesul avut la Paris cu această lucrare, în cadrul concertelor lui Eduard Colonne. De creaţia lui Enescu m-am apropiat pentru că sunt român, în primul rând, şi pentru că este o lucrare care se cântă în România destul de frecvent. Este prima dată când dirijez Poema română, şi îmi place foarte mult. Am auzit multe păreri controversate despre această lucrare, dar acum pot să le contrazic şi să spun că anticipă geniul componistic extraordinar al lui Enescu.

A.P.: Ca muzician aţi început să vă formaţi urmând studiile Universităţii de Muzică din Bucureşti, specialitatea Interpretare Muzicală – corn. Când aţi decis să urmaţi o carieră dirijorală?

C.O.: Înainte să fiu student la corn. Am început studiile necesare dirijatului de orchestră la Iaşi, unde compozitorul Viorel Munteanu mi-a îndrumat „tinereţile studioase”, ca să zic aşa, înainte să mă îndrept spre Conservatorul din Bucureşti. Acolo am mers să-l urmăresc pe maestrul Bugeanu, care era unul dintre cei mai cunoscuţi profesori de dirijat din România. La vremea respectivă nu aveai voie să intri direct la specialitatea dirijat pentru că erau nişte reguli, şi am dat la corn, dar ideea dirijatului a fost înainte. Specializările le-am terminat oarecum în paralel.

A.P.: În 2005 aţi câştigat premiul II la Concursul Internaţional de Dirijat „Malko” de la Copenhaga. Ce influenţă a avut acest premiu asupra carierei dvs.?

C.O.: A avut o influenţă pozitivă, orice premiu internaţional îţi dă posibilitatea de a avea mai multe contracte. Eu nu sunt adeptul concursurilor internaţionale. Am participat la câteva, şi chiar dacă am luat un premiu, nu consider că este un merit extraordinar, pentru că se bazează într-o mare măsura pe un joc al hazardului. Ca dovadă, dintre cei şase finalişti ai acelui concurs, doar trei fac carieră, cei care au obţinut atunci premiile II, V şi VI. Aşadar, concursurile au rezultate pozitive dacă sunt organizate cum trebuie, dacă juriul doreşte într-adevăr să descopere talente. Altfel... reprezintă un simplu aranjament.

A.P.: Există numeroşi dirijori de renume internaţional care s-au remarcat prin particularitatea gesturilor, capacitatea de înţelegere a partiturii şi a transmiterii intenţiei compozitorului etc. În cariera dvs. aveţi un model pe care îl urmaţi?

C.O.: Nu. Sunt dirijori pe care îi admir, dar nu urmez modelul nimănui. Am învăţat de la multă lume , dar cel mai mult am învăţat cântând în orchestră, de la lucrurile de bază la cele de măiestrie.

A.P.: Sunteţi cunoscut ca o personalitate ce relaţionează cu muzicienii, deşi exigent, reuşiţi să îi atrageţi pe drumul dorit de dvs., corectând de multe ori „din mers” unele neglijenţe ale lor. Cum procedaţi pentru o colaborare ideală cu orchestra, corul, soliştii?

C.O.: Exigenţa e un lucru necesar în această „meserie”. Dar eu consider că relaţia cu colegii din orchestră este foarte importantă, şi nu trebuie să se transforme într-o relaţie de la şef la subaltern. Sau cel puţin nu aşa o văd eu îmi place să am o relaţie cât mai colegială, fără să ajung la prietenie neapărat, dar apropiată cu cei din orchestră.

A.P.: Abordaţi un repertoriu foarte variat: aţi dirijat atât lucrări simfonice, vocal-simfonice, cât şi operă. În interviurile anterioare aţi menţionat cât de important este pentru un dirijor să-şi încerce bagheta în toate genurile muzicale. Cu toate acestea, ce vă împlineşte mai mult, muzica simfonică sau genul de operă?

C.O.: Toate! Nu pot să spun că este UN gen care mă împlineşte mai mult. Sunt anumite piese care îmi plac mai mult sau pe care le înţeleg mai bine, dar mă simt la fel de împlinit şi la operă şi la simfonie. În plan simfonic şi vocal-simfonic este mai uşor, pe când opera este un domeniu în care e nevoie de foarte multă maleabilitate şi abilitate. E o lume mai complexă, comparabilă doar în planul dificultăţii, având un şarm particular. Eu nu am preferinţe, le practic pe amândouă cu aceeaşi plăcere.

A.P.: În prezent, sunteţi un dirijor de renume internaţional şi foarte apreciat în lumea artistică. Dar în spatele acestei cariere se ascunde o muncă sisifică, poate anumite sacrificii şi dedicaţia totală în numele muzicii. Realizând o retrospectivă personală, aţi putea să evaluaţi care este raportul talent - muncă pentru a deveni un dirijor de talie internaţională?

C.O.: Da, e adevărat că în activitatea concertistică, ceea ce se vede este doar vârful de aisberg, restul aflându-se sub apă, în limbaj metaforic. Viaţa mea este foarte contrastantă: dincolo de scenă, petrec foarte mult timp la birou, unde sunt singur, cu partitura, şi prin contrast, un anumit număr de zile se petrece în compania a 100-150 de oameni, sau 30, depinde de genul muzicii pe care o dirijez. Cu privire la talent şi la muncă, nu ştiu dacă pot să fac un raport, se tot spune de 1% talent şi 99% muncă... Nu ştiu, nu sunt matematician să stabilesc acest raport, dar în mod sigur nu se poate una fără cealaltă.

A.P.: Ce obiective v-aţi propus să atingeţi în viitorul apropiat? Ce aţi dori să dirijaţi şi nu aţi reuşit deocamdată?

C.O.: În general, valul vieţii artistice îţi aduce atâtea noutăţi încât nu ai totdeauna timp să te gândeşti la ce ai mai vrea să faci. Eu am totuşi o politică repertorială prin care asociez o orchestră nouă cu repertoriu deja cunoscut sau un repertoriu nou cu o orchestră deja cunoscută. Dar bineînţeles că nu întotdeauna se poate face acest lucru. În multe situaţii, nu pot alege şi trebuie să mă adaptez contextului.

A.P.: Am vorbit despre dirijorul Cristian Oroşanu. Ce ne poate spune fotograful Cristian Oroşanu? Ceva proiecte de viitor?

C.O.: Proiecte de viitor sunt destule, dar nu prea mai am timp. Îmi place să fotografiez lucrurile frumoase pe care le văd atunci când mă plimb. Pentru mine este o pasiune deosebită şi doresc să învăţ în continuare.