Tincuţa Agavriloaie,
anul III Muzicologie
Tincuţa
Agavriloaie: Sunteți inițiatoarea campaniei de salvare și restaurare a Casei
memoriale „George Enescu” din Mihăileni, județul Botoșani. Ce v-a îndemnat spre
această acțiune și, de asemenea, spre fondarea Societății Internaționale „George Enescu” din Viena?
Raluca
Ştirbăţ: După
cum am mai spus-o în repetate rânduri, această casă este simbolul unui întreg
capitol de decenii al biografiei enesciene, intrat într-un con de penumbră din
motive care ilustrează, din păcate, o cunoaştere de multe ori
incompletă a biografiei compozitorului român, plus anumite aspecte, date – voit
ori nu – uitării: divorțul părinților sau originea nu tocmai „sănătoasă” a
familiei după mamă a compozitorului, Cosmovicii deținând proprietăți întinse în
nordul Moldovei.
În primul rând, această casă nu doar
că a fost proprietatea lui George Enescu, la care acesta nu a renunțat niciodată,
dar și-o dorea (după ce a pus-o la dispoziție doar pe timp limitat) „restituită
în bună stare, ținând socoteală de vechime“, așa cum rezultă clar din
documentul original scos la iveală de mine și semnat de Enescu în 1918 la
Dorohoi. Aici Enescu a cântat pentru prima dată la pian, aici își petrecea
vacanțele în copilărie alături de mama sa, aici revenea în tinerețe și la
maturitate, ori de câte ori îi permitea timpul, aici a compus, a definitivat
lucrări (bunăoară, Simfonia concertantă
pentru violoncel și orchestră, la căpătâiul mamei sale bolnave în noiembrie
1901) și tot aici a făcut ultimul popas în vara lui 1946, înainte de
despărțirea definitivă de România. Mai mult, între toate casele memoriale ale
compozitorului român, este singura ridicată efectiv de strămoșii lui Enescu
(casa natală din Liveni a fost cumpărată de la familia Vârnav, conacul din
Cracalia închiriat – pe perioada în care Costache Enescu a fost arendașul
familiei Sofian din Botoșani –, casa din Dorohoi cumpărată de tatăl
compozitorului pe la 1910, iar cele de la Tescani și Palatul Cantacuzino, după
cum știm prea bine, au fost proprietățile Marucăi).
T.A.
Am observat preocuparea d-voastră pentru valorificarea muzicii enesciene. Ce ne
puteți spune despre receptarea ei la nivel mondial?
R.Ş Muzica lui Enescu are parte – încă și din
păcate – de o receptare inegală și nici pe departe de cea pe care ar merita-o.
Există, din fericire, tot mai mulți artiști străini și ansambluri de renume
care o includ în repertoriul lor, cu un entuziasm, implicare și profesionalism
exemplare, dar ponderea pe care operele enesciene o ocupă în programele de
concert din străinătate nu poate fi comparată cu cea a „colegilor” săi de
generație, compozitori ai sec. XX, aparținând altor naționalități. Mai sunt
încă foarte multe de făcut și trebuie înlăturate cât mai repede piedicile care
îngreunează accesul muzicienilor de pretutindeni la această muzică extrem de
valoroasă, dar și complexă și rafinată: lipsa partiturilor enesciene,
rezolvarea problemei drepturilor de autor (fără de care muzica lui Enescu nu
poate fi efectiv reeditată) ori numărul dezolant de mic al lucrărilor de
specialitate despre Enescu în limbi de circulație universală (și aici ar trebui
declanșată la nivel național o strategie serioasă și de durată pentru traduceri
de carte pe acest subiect).
T.A. În prezent,
lucrați la o teză de doctorat despre Enescu. Ce anume v-a determinat să vă
întreptați spre abordarea creației enesciene din perspectivă muzicologică?
R.Ş Cred
cu convingere că muzica lui Enescu nu poate fi abordată de muzicianul-interpret
al zilelor noastre fără o aplecare serioasă, profundă și de durată asupra
aspectelor teoretice ale partiturii, fără o analiză de detaliu de formă, stil,
armonie și încadrare a operelor sale atât în contextul creației enesciene, cât
și în cel mai larg, al epocilor în care aceasta a luat naștere.
T.A. După ce ați urmat studiile Universității de Arte „George Enescu” din Iași, v-ați perfecționat la Viena. De fiecare dată când reveniţi în țară, cum găsiți Iași -ul pe plan muzical?
R.Ş....Eu
am frecventat doar primul an la (pe atunci) Conservatorul din Iași, după care
am plecat la Academia de Muzică din Viena, unde am efectuat studiile în
întregime, absolvind cu titlul de Magister
Artium (cu o lucrare de licență având ca subiect Sonata în si minor de Franz Liszt).
Având în vedere că revenirile mele la
Iași sunt destul de rare, iar colaborarea cu Orchestra Filarmonicii „Moldova” a
avut loc cu ceva ani în urmă (de aceea aștept cu nerăbdare concertul nostru de
astăzi de la Teatrul Național în cadrul Festivalului FILIT, unde mă bucur să
colaborez cu tânărul dirijor Cristian Oroșanu, mai vechiul meu coleg din anii
de liceu), nu pot spune că am o imagine completă a vieții muzicale ieșene
actuale. Doresc însă să subliniez faptul că mă bucură enorm existența
Festivalului Muzicii Românești la Iași și salut eforturile și strădania
organizatorilor (Universitatea de Muzică „George Enescu” și Filarmonica
„Moldova”) de a asigura acestui eveniment extrem de important (în ciuda
dificultăților de tot felul) o continuitate peste decenii și o calitate
excepțională a repertoriului ales (prin valoare și noutate) și al artiștilor
invitați.
T.A. După atâția ani petrecuți la Viena, cu siguranţă ați observat numeroase diferențe între mediul austriac și cel natal. Care ar fi acestea la nivelul percepției și al interpretării muzicale?
R.Ş Ar
fi multe de spus.... Sigur că Viena este..... Viena, iar tradiția de secole își
spune cuvântul. În primul rând, multitudinea și varietatea evenimentelor
muzicale, care-și pune amprenta, în mod fericit-inevitabil, asupra oricărui
artist tânăr care are norocul de a se forma și trăi în acest mediu. Eforturile
Iașiului din ultimul timp de a se alinia și încadra într-un context european sunt
tot mai consistente și vizibile și sunt convinsă că asta va da „roade” concrete
și în planul practic, concret al calității noilor generații de muzicieni care
vor ieși de pe băncile instituțiilor muzicale ale vechii și dragei noastre
urbe.
T.A. Spuneți-ne câteva
opinii legate de repertoriul d-voastră din această seară și, de asemenea, de
Festivalul Muzicii Românești din Iași, ajuns deja la ediția a XVII-a.
R.Ş.
Repertoriul meu din această seară a îmbinat lucrări aflate pe ultimul
album-solo apărut anul acesta la Viena („GO-BETWEEN, între dans și vis”) –
prima înregistrare pe disc a suitei Joujoux
pour Ma Dame op. 7 de Mihail Jora (1924), precum și prima variantă
discografică a ciclului integral Pièces
Impromptues op. 18 de George
Enescu, realizat după manuscrisul original al compozitorului – cu alte piese
din creația enesciană, mult prea puțin sau chiar deloc cântate. Este vorba de
prima audiție ieșeană a piesei La Fileuse
(1897) care, din cunoștințele mele până în acest moment, a mai fost cântată
doar o singură dată în anii ’80 de regretata pianistă Aurora Ienei, precum și Hommage à Fauré (1922), o capodoperă
enesciană în doar zece măsuri, miniatură de mare valoare, aproape inexistentă –
din motive de neînțeles mine – în repertoriul pianiștilor români.
De asemenea, m-am bucurat să prezint în premieră publicului
ieșean lucrarea Violetei Dinescu Telomer
– Hommage à George Enescu (2004), compoziție de mare farmec și rafinament,
pe care am îndrăgit-o din primul moment și pe care am inclus-o în repertoiul
meu de concert.
Cât
despre Festival..., acesta abia a început, dar o simplă privire aruncată asupra
programului spune tot despre calitatea excepțională a repertoriului abordat și
a artiștilor invitați: muzică românească de cea mai bună calitate, cu multe
prime audiții absolute sau ieșene, ceea ce nu poate decât să ne bucure și să ne
dea speranțe. Îmi doresc ca publicul ieșean să fie conștient de valoarea,
consistența și importanța acestui eveniment de excepție și să onoreze
concertele cu mult entuziasm și într-un număr cât mai mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu