Lect. univ. dr. Diana Beatrice Andron
Diana Andron: Stimate Maestre, sunteţi unul dintre cei mai importanţi promotori
al conceptului de muzică “atemporală”, care în aparenţă este un paradox,
contrazicând chiar fundamentele compoziţiei muzicale - cel puţin din
perspectiva arealului stilistic european. În acest sens, aţi dezvoltat o
argumentaţie teoretică şi, mai cu seamă, o serie de cicluri componistice care
validează această schimbare de paradigmă. Ce aţi putea să ne spuneţi despre
impactul pe care l-au avut demersurile dvs...?
Corneliu Dan Georgescu: De multe ori mi se replica exact ceea ce spuneţi şi dumneavoastră. Dar dacă
am reuşit să mă fac bine înţeles – cu alte cuvinte, să arăt că noţiunea de
“atemporal” este o pură metaforă, deci
nu trebuie pusă în relaţie cu faptul fizic, după care, cum ştim cu toţii,
muzica este un fenomen temporal, ci cu precepţia ei la nivel psihologic –
atunci ea poate releva multora un aspect putin observat. La care trebuie adăugat:
nu am inventat nimic, o muzică “atemporală” a existat întotdeauna, chiar a fost
dominantă. În istoria (nu numai europeană a) muzicii, doar perioada incepând cu
sec. XVI şi culminând cu Beethoven-Wagner cunoaşte o muzică strict evolutivă,
construită cauzal; insă chiar Debussy nu se mai incadrează aici. Dar asta “nu
se vede” imediat. Altfel, foarte mulţi colegi au acceptat termenul şi îl
folosesc curent, chiar daca uneori altfel interpretat. Dupa cum alţii nu ii văd
deloc sensul. (Pacat ca nu aţi avut ocazia sa staţi de vorbă cu Aurel Stroe, să
fi văzut cum inţelege el muzica… cum poate vedea în ea lucruri pe care alţii nu
le văd. De exemplu, în finalul „Simfoniei Leningradului” de Şostakovici – acel
marş ostinato – el vedea o „stagnare
a informaţiei”, o „degradare a nivelelor ierarhice de construcţie” prin
rămânerea voită la un singur nivel, primitiv. Foarte mulţi specialişti în
Şostakovici nu înţeleg ce vrea să spună…). În ceea ce priveşte compoziţiile
atemporale, reacţiile sunt foarte diferite, de la entuziasm, la totala respingere. Cum
spuneam şi in teoria despre percepţia sublimului (din filmul care nu a putut fi
văzut azi din motive tehnice): uneori, capacitatea de a vedea unele lucruri nu
se poate invăţa prin reguli, este o disponibilitate
pe care trebuie să o ai. Dar, sunt convins, cei mai mulţi o au deja, ea trebuie
doar puţin cultivată.
D.A.: Filmele sunt o altă pasiune
a dvs., reprezentând o dimensiune deosebit de subtilă şi elevată a integrării arhetipurilor
în melanjul imagine-sunet. Vedeţi vreo apropiere faţă de ceea ce se doreşte a
fi multimedia contemporană? Care au fost reacţiile la nivel de receptare a acestei muzici?
C.D.G.: Sigur că
nimic nu este nou sub soare, unele clips-uri la TV merg pe aceeaşi linie, aşa
numita “muzică uşoară” (unele piese “disco” de ex.) se află, din punct de
vedere a exploatării jocului congruenţă-incongruenţă şi a unor efecte hipnotice
mult mai departe decat filmul clasic sau muzica “serioasă”. Iar privitor la
receptare, vă rog să nu mă întrebaţi, pentru că procesul este mai întotdeauna
acelaşi: azi nu este receptat, dar mâine este receptat. Deci, stadiul actual
este relativ, trecător, şi astfel nesemnificativ - şi aş îndrăzni să spun (cu
speranţa de a nu fi înţeles ca fiind cinic) că nu prea mă interesează... Dacă
sunt convins că o idee este bună, ea va fi cândva precis şi bine înţeleasă. Şi
nici nu mi se pare fair să “lupt”
pentru ea pentru a o impune, prefer să las pe fiecare să decidă.
D.A.: Modelul dumneavoastră extra-muzical, să spunem, pentru conceptul de minimalism repetitiv este Constantin Brâncuşi
– faţă de care v-aţi declarat deseori admiraţia, iar legătura dvs. cu creaţia
marelui sculptor, una profundă, dar atipică! Aţi putea să ne daţi mai multe
detalii?
C.D.G.: Referitor la Constantin
Brâncuşi eu prefer să folosesc termenul minimalism
esenţializant sau minimalism
arhetipal, pentru a-l deosebi de cel pur repetitiv. De ce atipic? Brâncuşi
cel din Columna infinită (pe care îl
admir eu cel mai mult) nu poate fi continuat, imitat, dezvoltat, este prea pur,
esenţializat. Însă muzica, chiar şi cea mai radical atemporală, nu este
sculptura. Dar sculpturile lui sunt foarte muzicale... V-aş ruga să ascultaţi
piesa “Studiu pentru Columna infinită” pe
care o va canta ansamblul Archaeus duminică. Eu găsesc în Brâncuşi acea
puritate, pe care o tot caut (de exemplu, şi la Piet Mondrian) dar nu prea o
găsesc nicaieri în muzică.
D.A.: Sunt convinsă ca aveţi multe alte
proiecte începute. Care ar fi cele mai apropiate de finalizare şi spre ce zonă de
interes se îndreaptă?
C.D.G.: Imi pare rău
că nu aţi ascultat piesa “Sub Signum Harmoniae”, cântată ieri de clujenii din
AdHoc. Aş vrea să găsesc curajul şi forţa de a merge pe un drum al unei muzici
foarte nobile şi pure, dar nu în sens clasic, muzica pe care o visez demult,
dar care “îmi scapă printre degete”… În ce piese anume, este poate mai puţin
relevant. Şi ar fi prea multe de spus.
D.A.: În încheiere, împărtăşiţi-ne, vă rugăm, câteva dintre gândurile dvs.
despre actuala ediţie a Festivalului Muzicii Româneşti de la Iaşi.
C.D.G.: Şi aici ar fi
prea multe de spus. În primul rând: mi se pare a ţine aproape de domeniul miracolelor
ca în lumea de azi, cu crizele şi contradicţiile ei, cu egoismele şi lipsa ei
de scrupule, undeva într-un oraş din România se oficiază cu seriozitate şi profesionalism
un festival, în pofida greutăţilor financiare şi a publicului nu prea numeros,
deci nu prea interesat. Şi asta, datorită unor oameni inimoşi, care înţeleg,
fiecare în felul lui, să slujească acest ideal care este arta, fără a aştepta
recompense sau laude. De ce o fac? Cum ar arăta lumea, dacă asemenea oameni nu
ar exista? Asta aş vrea să vă întreb eu pe dumneavoastră... Sper numai că acest
miracol să nu dispară peste noapte, ci să se dezvolte în continuare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu