Festivalul Muzicii Româneşti
Probabil cel mai greu este să încerci să-ţi clădeşti renumele, mai ales dacă eşti fiul unuia dintre cei mai importanţi compozitori din România. Mă refer, aici, la maestrul Vasile Spătărelu, care, alături de Sabin Păutza şi Anton Zeman a făcut parte din grupul compozitorilor „care au contribuit la înnoirea muzicii româneşti pe linia unui modernism temperat”, după cum afirmă şi Alex Vasiliu într-un din interviurile luate compozitorului.
Alexandru Spătărelu, fiul mult-regretatului Vasile Spătărelu, care începe, încet, încet, să se afirme în arta sonoră, este student în anul III la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi la clasa de violoncel a prof. univ. dr. Dan Prelipcean.
Urmărind impresionantul său curriculum vitae se pot cita o mulţime de premii I la nivel naţional şi internaţional (atât în rol solistic, cât şi în formaţii de cameră), premii la Olimpiada Naţională de muzică în timpul liceului, în urma cărora a primit Diplomă de excelenţă a Municipiului Iaşi pentru rezultatele obţinute, dar şi numeroase recitaluri, concerte susţinute alături de marile orchestre din ţară.
De remarcat este activitatea extrem de bogată din ultimul an, finalizată prin susţinerea a numeroase recitaluri şi concerte pe marile scene din România, dar şi în străinătate, participând totodată şi în cadrul proiectului „INTER-ART”, iniţiat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în calitate de membru al cvartetului „Giocoso”, fondat de maestrul Dan Prelipcean.
Cu un program foarte încărcat, Alexandru Spătărelu, aflat în căutarea perfecţiunii interpretative, ne promite în viitor multe surprize în cadrul artei violoncelui. Cu siguranţă, ca şi tatăl său, de-a lungul vieţii, tânărul interpret va reuşi să îşi câştige respectul între confraţii săi importanţi.
Ruxandra Postelnicu: Pentru început aş vrea să ne vorbeşti despre iniţiativa proiectului Festivalului Muzicii Româneşti.
Alexandru Spătărelu: După cum se ştie foarte bine, Festivalul Muzicii Româneşti a început la noi, apoi s-a desfăşurat la Bucureşti, unde a rezistat un timp, ulterior „evaporându-se”, pentru ca anul acesta să revină la Iaşi. Este o iniţiativă foarte bună deoarece, aşa cum Bucureştiul are „Enescu”-ul, cred că suntem demni şi noi, şi facultatea noastră, şi oraşul nostru, să avem un festival de muzică românească. Sper că acest proiect va înnainta şi va câştiga experienţă atât în organizare, cât şi în concerte, devenind în timp poate un pic mai mult, sau cel puţin egal cu Festivalul „George Enescu”.
R.P.: Ştii că la Bucureşti Festivalul „George Enescu” nu este singura iniţiativă în promovarea muzicii noi româneşti, existând în acelaşi timp alte proiecte iniţiate, precum, spre exemplu, Festivalul Internaţional de Muzică Contemporană "Săptămâna Muzicii Noi", condus de Dan Dediu?
A.S.: Foarte vag am auzit că mai există astfel de iniţiative, şi probabil nu numai în Bucureşti, dar problema este că nu sunt destul de bine mediatizate. Şi nu mă refer la publicul de largă audienţă, ci chiar în rândul muzicienilor.
R.P.: Care sunt consecinţele muzicii noi în repertoriul interpreţilor ieşeni, referindu-ne mai ales la nivelul tehnic impus de aceste partituri, care diferă total de la muzica veacurilor anterioare în secolele XX-XXI?
A.S.: Din punct de vedere tehnic-instrumental, cel puţin lucrareaabordată în cadrul festivalului - Concertul pentru violoncel şi orchestră de Anatol Vieru - a fost, în comparaţie cu alte compoziţii, la cel mai înalt nivel. Pentru a putea interpreta o partitură românească, muzica trebuie mai înainte de toate înţeleasă, pentru că oricine poate rezolva fără probleme partea tehnică, dar dificultatea creaţiei în adevăratul sens o impune comprehensiunea per ansamblu a actului sonor. Degeaba eşti un tehnician desăvârşit, dacă nu eşti capabil să exprimi ceva prin muzică.
Oricum, în muzica contemporană, există diferenţe semnificative din punct de vedere tehnic faţă de creaţiile anterioare. În lucrările actuale nu mai întâlnim melodicitatea concertului clasic, nu mai există o temă propriu-zisă.... avem un pluritematism pronunţat. Totul este mult mai amplu, putem spune chiar mult mai greu de memorat, în cazul participării la un concurs. Partitura este logică, dar impune un simţ muzical foarte bine pus la punct pentru a o putea interpreta.
R.P.: Dacă tot vorbim despre tehnici de interpretare şi perioade istorice, spune-ne cât de vastă este aria compozitorilor abordaţi de tine şi care este secolul preferat, tehnic şi stilistic?
A.S.: Toate perioadele până în secolul XXI, începând de la Bach, Vivaldi, Haydn, Ceaikovski, Lalo... Ce prefer?!... Nu pot spune că am o anume preferinţă, dar m-am axat, în special, pe muzica romantică fiindcă sunt încă multe de descoperit în acele partituri şi îmi conferă în acelaşi timp o libertate mai mare de traducere a sensului sonor.
R.P.: Ca să revenim la lucrarea abordată din creaţia lui Anatol Vieru în cadrul Festivalului, povesteşte-ne cum ai ajuns tocmai la acest concert?
A.S.: În vara aceasta domnul Dan Prelipcean a primit un telefon prin care eram solicitat să cânt Anatol Vieru, Concertul pentru violoncel şi orchestră. A fost o invitaţie plăcută, mai ales ţinând cont că orchestra de la Bucureşti a ales să vină la Iaşi pentru a cânta lucrarea.
Deşi mi s-a părut o provocare foarte mare, nu am refuzat-o din două motive. În primul rând este un gen de muzică nou abordat pe scena locală, iar pe de altă parte, Anatol Vieru a fost profesorul tatălui meu, Vasile Spătărelu. S-a creat, astfel, o legătură afectivă, o anumită conexiune, eu fiind, poate, cel mai potrivit pentru a interpreta lucrarea.
R.P.: Până atunci cunoşteai acest concert?
A.S.: Nu. Am auzit de el, dar nu l-am ascultat niciodată. Ştiam doar că violoncelistul Radu Aldulescu a luat cu acest concert premiul de la Geneva, dar nu cunoşteam partitura...
R.P.: A fost mult mai greu decât te aşteptai să înveţi partitura lui Anatol Vieru?
A.S.: Sincer să spun, când am văzut partitura am crezut că este imposibilă. La prima vedere pare foarte dificilă şi foarte greu de abordat. În momentul când asculţi foarte atent concertul, în prim plan se observă modul în care Vieru a suprapus temele, ceea ce în interpretare presupune un grad mai crescut de concentrare. Dar citind partitura observi cum temele ies în evidenţă de la sine şi, parcă, au o fluiditate normală. Este, spre deosebire de multe lucrări clasice sau romantice, poate mult mai simplă. Problema intervine atunci când începi să-ţi pui anumite întrebări legate de sensul muzicii şi probabil ajungi să te încui singur. Atâta timp cât urmăreşti partitura şi indicaţiile compozitorului totul este perfect. Şi punând la calcul că nici timpul care mi-a fost acordat ca să învăţ concertul nu a fost foarte lung, consider că am reuşit să descopăr un anumit procentaj din ceea ce ar trebui să fie.
R.P.: Cum ai colaborat cu orchestra din Bucureşti pentru acest concert?
A.S.: Per ansamblu programul prezentat în tot concertul a fost foarte interesant, dar şi foarte greu pentru orchestra bucureşteană. Oricum, am întâlnit un grup de profesionişti, foarte maleabili şi dornici să evidenţieze valoarea muzicii noi prin abordarea unor partituri de valoare în contemporaneitate.
RP: Care ar fi recomandările tale pentru un student sau un instrumentist în abordarea partiturilor româneşti noi?
A.S.: Multă răbdare, să privească partitura cât se poate de atent şi să nu se sperie de la început. În principiu studiu, studiu şi iar studiu...
Ruxandra Postelnicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu