Festivalul Muzicii Româneşti
Prin gândul d-lui Mihail Cozmei deschid pagina unei pledoarii în favoarea întregului proiect al Festivalului Muzicii Româneşti. Preocuparea valorificării unui tezaur artistic, precum creaţia compozitorilor noştri, este un fapt vital în desfăşurarea artistică ieşeană. În această idee, am ales opinia de marcă a principalului promotor al Festivalului, domnul Mihail Cozmei, pentru că adesea ne aflăm în faţa unor oameni, fără a realiza importanţa şi valoarea acestora. Din tăcerea pe care o lasă adevărata muzică, apar cugetări, precum cele scrise aici.
Alina Bondoc: Cum relataţi succesul celor zece ediţii anterioare ale Festivalului Muzicii Româneşti şi ce ne puteţi spune despre reluarea acestui proiect?
Mihail Cozmei: A fost o bucurie mare, nu numai artistică, ci şi pentru că Festivalul Muzicii Româneşti ne-a stat în suflet ani de zile. Am aşteptat din 1988 şi până acum reluarea sa. Cât priveşte naşterea acestui festival, întrebarea ar fi: de ce trebuia realizat într-un centru precum Iaşi-ul, un festival de muzică românească?! Din mai multe motive, în primul rând pentru că în toate centrele muzicale din România şi nu numai există o anumită perioadă a stagiunii în care se organizează cicluri de manifestări concentrând tot ce este mai valoros în activitatea instituţiilor de profil, din localitatea respectivă, la care se adaugă şi invitaţia din ţară sau de peste hotare. La începutul anilor 1970 în România existau trei importante festivaluri, în afară de Festivalul George Enescu, cel de la Cluj-Napoca, cel de la Timişoara şi Festivalul şi Concursul de muzică de cameră realizat la Braşov. Pe lângă acestea erau şi alte manifestări de tipul festivalului numindu-se Zilele Târgu-mureşene, Zilele muzicale de la Craiova, de la Satu Mare.
De ce la Iaşi, atât de târziu?!
Pentru că Iaşi-ul a parcurs o perioadă de radicale transformări, după ce, timp de un deceniu Conservatorul îşi încetase activitatea (1950-1960). Începând cu anul 1965, au fost serii întregi de absolvenţi, care au intrat în instituţiile de profil din Iaşi. Demonstraţia profesionalităţii lor s-a realizat prin trei micro-stagiuni organizate de Conservator, susţinute de Filarmonică(la Bucureşti în anii 1968, 1969, 1970); atunci când lumea muzicală a rămas uimită de valoarea artistică a formaţiilor prezente: orchestra condusă de Ion Baciu, corul „Animosi” condus de Sabin Păutza şi o formaţie camerală cu structură variabilă, condusă de Vincente Ţuşcă – „Musica Viva”.
Viaţa muzicală din Iaşi înregistrase şi alte succese importante: în 1971, prima deplasare a orchestrei simfonice conduse de Ion Baciu în străinătate, apoi în 1972, Vacanţele Muzicale de la Piatra Neamţ (un festival al tuturor studenţilor de la cele trei conservatoare din ţară).
La Iaşi a existat din totdeauna o tradiţie pe linia promovării şi valorificării creaţiei muzicale naţionale, ceea ce ne-a şi determinat să organizăm acest festival. Un alt argument a fost şi înfiinţarea în Conservator a secţiei de Compoziţie, Dirijat orchestră şi Muzicologie. Era firească asigurarea unui cadru de afirmare, tinerilor compozitori precum: Vasile Spătărelu, Anton Zeman, Sabin Păutza şi elevii acestora Cristian Misievici, Viorel Munteanu, Theodor Caciord ş.a. Astfel am îmbinat dorinţa de a promova compozitorii, cât şi tinerii interpreţi (Mihaela Constantin, Vasile Tarnavski, Adriana Bera). Totodată am dus mai departe tradiţia unei critici muzicale foarte bine realizată de-a lungul anilor de către profesorul George Pascu şi continuată pentru Filarmonică de către Liliana Gherman, pentru operă de Paula Bălan şi de mine, în ultimă instanţă. Am vrut să dezvoltăm acest domeniu al muzicologiei şi al cercetării muzicologice propriu-zise. De-a lungul celor zece ediţii, noi nu am reuşit să organizăm o sesiune ştiinţifică sau un Simpozion de talia celui de anul acesta. Simpozioanele dintre ediţiile I-X erau pur şi simplu discuţii foarte libere între invitaţii de la Bucureşti, Cluj şi bineînţeles, de la Iaşi.
A.B.: La ultimele ediţii ale festivalului sala de concert era plină pentru un program de muzică românească, alteori greu acceptată, deoarece oamenii au anumite reticenţe. Cum explicaţi acest fapt?
M.C.: Lumea muzicală, nu numai de la Iaşi, a fost obişnuită ca lucrarea muzicală românească să deschidă concertul, chiar dacă aceasta nu era de înaltă valoare. Astfel, la începutul fiecărei stagiuni era trimisă de la Ministrul de Cultură o listă de lucrări impuse, obligatorii. La primele concerte publicul nu a fost numeros.
În organizarea primelor ediţii ale Festivalului nu s-a impus niciodată un repertoriu sau o lucrare anume, dirijorii şi interpreţii având această libertate. Acesta a fost, cred eu, argumentul cel mai important care i-a determinat pe ascultători să vină la concert. Încă de la ultimele concerte din prima ediţie, sălile au fost pline; valoarea interpretărilor şi a partiturilor atrag publicul. Din păcate, mediocritatea lucrărilor impuse în concerte de către minister era evidentă, ceea ce a determinat instituţiile de profil, după anul 1989, să refuze prezentarea lor. Acum, cu revenirea acestui festival să sperăm că Filarmonica va începe să programeze mai des valori reale ale muzicii româneşti în repertoriul stagiunilor.
A.B.: În realizarea ediţiilor anterioare aţi întâmpinat probleme la nivelul organizării?
M.C.: La prima ediţie a fost o oarecare reţinere, chiar din partea conducerii Uniunii Compozitorilor. Am plecat la Bucureşti împreună cu Ion Baciu, el ca director al Filarmonicii, iar eu ca Decan al Facultăţii de Muzicologie, Compoziţie şi Pedagogie muzicală, având şi acordul rectorului Achim Stoia. Am prezentat astfel programul primei ediţii a festivalului şi am adresat conducerii Uniunii invitaţia de a participa la manifestările Festivalului. Invitaţia a fost primită cu oarecare reţinere, întrucât la o iniţiativă asemănătoare, la Bucureşti, iubitorii de muzică nu au reacţionat favorabil. Reuşita noastră s-a datorat opţiunii de a nu interveni în alcătuirea programelor.
Alina Bondoc: Cum relataţi succesul celor zece ediţii anterioare ale Festivalului Muzicii Româneşti şi ce ne puteţi spune despre reluarea acestui proiect?
Mihail Cozmei: A fost o bucurie mare, nu numai artistică, ci şi pentru că Festivalul Muzicii Româneşti ne-a stat în suflet ani de zile. Am aşteptat din 1988 şi până acum reluarea sa. Cât priveşte naşterea acestui festival, întrebarea ar fi: de ce trebuia realizat într-un centru precum Iaşi-ul, un festival de muzică românească?! Din mai multe motive, în primul rând pentru că în toate centrele muzicale din România şi nu numai există o anumită perioadă a stagiunii în care se organizează cicluri de manifestări concentrând tot ce este mai valoros în activitatea instituţiilor de profil, din localitatea respectivă, la care se adaugă şi invitaţia din ţară sau de peste hotare. La începutul anilor 1970 în România existau trei importante festivaluri, în afară de Festivalul George Enescu, cel de la Cluj-Napoca, cel de la Timişoara şi Festivalul şi Concursul de muzică de cameră realizat la Braşov. Pe lângă acestea erau şi alte manifestări de tipul festivalului numindu-se Zilele Târgu-mureşene, Zilele muzicale de la Craiova, de la Satu Mare.
De ce la Iaşi, atât de târziu?!
Pentru că Iaşi-ul a parcurs o perioadă de radicale transformări, după ce, timp de un deceniu Conservatorul îşi încetase activitatea (1950-1960). Începând cu anul 1965, au fost serii întregi de absolvenţi, care au intrat în instituţiile de profil din Iaşi. Demonstraţia profesionalităţii lor s-a realizat prin trei micro-stagiuni organizate de Conservator, susţinute de Filarmonică(la Bucureşti în anii 1968, 1969, 1970); atunci când lumea muzicală a rămas uimită de valoarea artistică a formaţiilor prezente: orchestra condusă de Ion Baciu, corul „Animosi” condus de Sabin Păutza şi o formaţie camerală cu structură variabilă, condusă de Vincente Ţuşcă – „Musica Viva”.
Viaţa muzicală din Iaşi înregistrase şi alte succese importante: în 1971, prima deplasare a orchestrei simfonice conduse de Ion Baciu în străinătate, apoi în 1972, Vacanţele Muzicale de la Piatra Neamţ (un festival al tuturor studenţilor de la cele trei conservatoare din ţară).
La Iaşi a existat din totdeauna o tradiţie pe linia promovării şi valorificării creaţiei muzicale naţionale, ceea ce ne-a şi determinat să organizăm acest festival. Un alt argument a fost şi înfiinţarea în Conservator a secţiei de Compoziţie, Dirijat orchestră şi Muzicologie. Era firească asigurarea unui cadru de afirmare, tinerilor compozitori precum: Vasile Spătărelu, Anton Zeman, Sabin Păutza şi elevii acestora Cristian Misievici, Viorel Munteanu, Theodor Caciord ş.a. Astfel am îmbinat dorinţa de a promova compozitorii, cât şi tinerii interpreţi (Mihaela Constantin, Vasile Tarnavski, Adriana Bera). Totodată am dus mai departe tradiţia unei critici muzicale foarte bine realizată de-a lungul anilor de către profesorul George Pascu şi continuată pentru Filarmonică de către Liliana Gherman, pentru operă de Paula Bălan şi de mine, în ultimă instanţă. Am vrut să dezvoltăm acest domeniu al muzicologiei şi al cercetării muzicologice propriu-zise. De-a lungul celor zece ediţii, noi nu am reuşit să organizăm o sesiune ştiinţifică sau un Simpozion de talia celui de anul acesta. Simpozioanele dintre ediţiile I-X erau pur şi simplu discuţii foarte libere între invitaţii de la Bucureşti, Cluj şi bineînţeles, de la Iaşi.
A.B.: La ultimele ediţii ale festivalului sala de concert era plină pentru un program de muzică românească, alteori greu acceptată, deoarece oamenii au anumite reticenţe. Cum explicaţi acest fapt?
M.C.: Lumea muzicală, nu numai de la Iaşi, a fost obişnuită ca lucrarea muzicală românească să deschidă concertul, chiar dacă aceasta nu era de înaltă valoare. Astfel, la începutul fiecărei stagiuni era trimisă de la Ministrul de Cultură o listă de lucrări impuse, obligatorii. La primele concerte publicul nu a fost numeros.
În organizarea primelor ediţii ale Festivalului nu s-a impus niciodată un repertoriu sau o lucrare anume, dirijorii şi interpreţii având această libertate. Acesta a fost, cred eu, argumentul cel mai important care i-a determinat pe ascultători să vină la concert. Încă de la ultimele concerte din prima ediţie, sălile au fost pline; valoarea interpretărilor şi a partiturilor atrag publicul. Din păcate, mediocritatea lucrărilor impuse în concerte de către minister era evidentă, ceea ce a determinat instituţiile de profil, după anul 1989, să refuze prezentarea lor. Acum, cu revenirea acestui festival să sperăm că Filarmonica va începe să programeze mai des valori reale ale muzicii româneşti în repertoriul stagiunilor.
A.B.: În realizarea ediţiilor anterioare aţi întâmpinat probleme la nivelul organizării?
M.C.: La prima ediţie a fost o oarecare reţinere, chiar din partea conducerii Uniunii Compozitorilor. Am plecat la Bucureşti împreună cu Ion Baciu, el ca director al Filarmonicii, iar eu ca Decan al Facultăţii de Muzicologie, Compoziţie şi Pedagogie muzicală, având şi acordul rectorului Achim Stoia. Am prezentat astfel programul primei ediţii a festivalului şi am adresat conducerii Uniunii invitaţia de a participa la manifestările Festivalului. Invitaţia a fost primită cu oarecare reţinere, întrucât la o iniţiativă asemănătoare, la Bucureşti, iubitorii de muzică nu au reacţionat favorabil. Reuşita noastră s-a datorat opţiunii de a nu interveni în alcătuirea programelor.
A.B.: Dacă ar fi să amintiţi un moment deosebit din ediţiile anterioare ale Festivalului, la ce v-aţi opri?
M.C.: E limpede că momentul punerii în scenă al operei Oedip de George Enescu, în 1975. După aceasta, îmi este foarte greu să stabilesc alte momente reuşite, căci toate au fost bine realizate, programele de concert au fost de înaltă ţinută. Cred că pe lângă libertatea interpreţilor de a-şi alege repertoriu a mai fost şi o doză sporită de entuziasm, de nevoie de afirmare, de dragoste pentru muzică în general şi chiar dragoste pentru valorile româneşti; pentru că trăim în România şi este firesc să valorificăm lucrările compozitorilor noştri!Să sperăm că şi ediţiile următoare vor reuşi să demonstreze lumii că există valori în creaţia muzicală românească.
M.C.: E limpede că momentul punerii în scenă al operei Oedip de George Enescu, în 1975. După aceasta, îmi este foarte greu să stabilesc alte momente reuşite, căci toate au fost bine realizate, programele de concert au fost de înaltă ţinută. Cred că pe lângă libertatea interpreţilor de a-şi alege repertoriu a mai fost şi o doză sporită de entuziasm, de nevoie de afirmare, de dragoste pentru muzică în general şi chiar dragoste pentru valorile româneşti; pentru că trăim în România şi este firesc să valorificăm lucrările compozitorilor noştri!Să sperăm că şi ediţiile următoare vor reuşi să demonstreze lumii că există valori în creaţia muzicală românească.
Alina Bondoc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu